# Miercuri, 29 iunie. Face valuri, în continuare, lucrarea cercetătorului american Larry Watts, intitulată „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!”, o istorie a relaţiilor României socialiste cu Moscova şi cu celelalte ţări membre ale Tratatului de la Varşovia, pînă în decembrie 1989. Reproducînd documente declasate de CIA dar şi de fostele state comuniste (provenind, de exemplu, din arhivele Stasi, publicate sub egida Institutului Gauck), Larry Watts dovedeşte că România a stat ca un spin în coasta sovieticilor, din cauza pretenţiilor noastre de independenţă. Mai mult, jocul dublu practicat de Ceauşescu în relaţiile externe, deschiderea noastră către Israel, RFG şi Statele Unite, în combinaţie cu legăturile strînse stabilite cu China şi statele islamice, transformaseră ţara noastră într-un veritabil mediator şi agent de influenţă. Asta nu a picat bine Kremlinului, nici înalţilor ofiţeri din Armata Roşie, care plasaseră „statul frăţesc” sub directă acţiune informativă, penetrînd structurile statului şi pregătind lideri pentru viitor. Istoricul american nu se sfieşte să recunoască oportunismul administraţiilor americane, care l-au cultivat pe Ceauşescu pentru a crea o breşă în blocul sovietic, aşa cum nu trece cu vederea excesele interne ale „Geniului din Carpaţi”. De aceea, cartea nu serveşte nici naţionaliştilor români, nici „corectitudinii politice” promovate de SUA. De aceea, e cu atît mai necesară pentru cei ce gîndesc limpede.
# Joi, 30 iunie. Aflu că, în anumite cercuri politice, bietele mele articole din „Jurnalul” sînt citite cu lupa, în căutare de „aluzii duşmănoase” la adresa unuia sau altuia. E vorba despre o lectură suspicioasă, care se lasă cu telefoane către sferele înalte şi cu îndosarierea „corpurilor delicte”. Pentru hermeneuţii mei, am cîteva precizări – întotdeauna ştiu ceea ce scriu dar nu scriu mereu TOT ce ştiu ! În plus, încerc să mă plasez într-o zonă politică neutră, fără partizanate făţişe, chiar dacă nu renunţ la convingeri şi valori. Conştiinţa îmi spune că statutul de ficţionar public nu este incompatibil cu cel de funcţionar public, dacă-ţi păstrezi echidistanţa. De aceea, este inutil să se creadă că „fac jocuri” sau că acţionez ca lobbyst, chestiuni în esenţă legale, dar care stau mai bine în zona acţiunii private. Ei, cînd voi ieşi din sistem, altfel se va pune problema! Mă mănîncă palmele să strîng între coperţi de carte experienţa acestor ani – ar creşte o lucrare pe cinste! Am şi un titlu pentru ea – „Maimuţe sub tricolor. Jurnal din anii crizei”. Publicată la momentul potrivit, ar pica greu la capitolul imagine pentru unii sau alţii.
# Vineri, 1 iulie. Toată lumea stă uimită – China a realizat un pod peste mare, lung de 40 de km! O minune inginerească, la preţuri comparabile cu cele ale unei autostrăzi ce trece prin cîmpie. Mă gîndesc dacă nu cumva astfel de proiecte sînt apanajul unor regimuri politice puternice, mai de mînă forte, în care decizia e luată nu numai din considerente de profit ci, mai ales, din spirit imperial. În definitiv, democraţia nu ridică piramide. Presa scrie că noul pod uneşte portul Qingdao, din estul Chinei, şi insula Huangdao, două centre economice prospere, deci n-ar fi numai o investiţie de prestigiu. Totuşi, ideea demiurgică nu-mi dă pace. China este condusă, astăzi, în spirit imperial, iar Partidul Comunist Chinez acţionează ca o adunare de mandarini, care a înlocuit lupta de clasă cu doctrina neo-confucianistă a respectului faţă de autoritatea de stat. Funcţionarii chinezi au parte de o pregătire de elită şi dispun de privilegii acordate meritocratic. În schimb, li se cere fidelitate absolută şi cinste – nu întîmplător, cei corupţi sînt, încă, executaţi în public. În toată povestea, consultarea populară, atît de preţuită în democraţiile vestice, nu joacă niciun rol. Nici n-ar putea să joace, ţinînd cont că masele chineze sînt, în esenţă, formate, încă, din persoane puţin pregătite. Mizînd pe elite, China mileniului trei seduce pe orice intelectual sătul de calcul mic-burghez. În ce mă priveşte, ca vechi sefist, mizez pe chinezi pentru colonizarea planetei Marte!
# Sîmbătă, 2 iulie. Zi petrecută hai-hui prin Bucureşti, oraşul faţă de care am dezvoltat încă din facultate un complex „dragoste-ură”. Ca şi atunci, mă plimb pe străduţele din centru, cu ochii pe sus, după cariatide şi atlanţi, atent la minunile ascunse ale arhitecturii interbelice. Populaţia de statui o duce bine, chit că s-a mai scorojit un pic, s-a mai înverzit pe ici, pe colo. Doamnele de pe frontonul Casei Aman îmi fac cu ochiul, parcă bucuroase de revedere, în faţa Palatului Regal a apărut un gigantic Carol I, călare (în locul originalului, distrus de comunişti). Statuia a fost amplasată în decembrie 2010 şi a costat vreo două milioane de euro. Opera îi aparţine maestrului Florin Codre, despre care gurile rele spun că a copiat mult din originalul lui Ivan Meštrović, însă criticile sînt irelevante. Cu adevărat, monumentul impune – de la înălţimea de 13 m, regele priveşte aspru către urmaşii de azi. Şi un amănunt heraldic – calul are un picior ridicat, ceea ce indică faptul că regele a murit în urma unei răni căpătate în luptă sau că a fost ucis mişeleşte, printr-un complot, ceea ce nu prea se potriveşte cu adevărul istoric. Doar dacă privim intrarea în război a României, de partea Antantei, ca pe o rană în inima germanului Carol I. Mă rog. Mai departe, la Teatrul Naţional, sculptorul Ioan Bolborea a montat o garnitură uriaşă de tren, pe care stau 16 personaje caragialiene (Trahanache, Caţavencu, Ziţa, Brânzovenescu, Farfuridi, Goe, fiecare după chipul marilor actori care i-au interpretat: Lucia Sturdza Bulandra, Dem Radulescu, Mircea Diaconu, Grigore Vasiliu Birlic etc.). Mi-e greu să-i identific, însă arta maestrului e evidentă. Un expresionism românesc, foarte potrivit spiritului dramaturgului naţional. Mă amuză teribil cele două dame grăsuţe, cu aripi şi trompete, plasate peste adunare, pe post de muze sau amoraşi, ca şi pîlnia uriaşă de gramofon, ce se ridică mîndră peste toţi, pe post de stindard! În stînga ansamblului, însuşi nenea Iancu îşi priveşte complice personajele, în timp ce trabucul i se stinge între degete. Da, e în regulă. Aşa cum e în regulă şi noua pinacotecă a Bucureştilor, pe care Fundaţia ArtSociety a deschis-o în Palatul Cesianu-Racoviţă, pe str. C.A. Rosetti. Într-o aripă renovată cu gust, 50 de capodopere ale picturii româneşti, care altădată zăceau în depozite, au fost restaurate şi repuse în circuitul public. Clădirea în sine arată splendid, cu tavanele sale pictate şi cu lambriurile de bun-gust. Bravo, iniţiativă privată!
(Cristian Cocea)