Chiar plutea în aer întrebarea. Cine şi când va stârni avalanşa. Se acumulase atâta tensiune încât nu se putea să nu se termine totul în dezechilibru. Există o anumită logică a absurdului: titanul care a trăit atât de tumultuos nu poate să părăsească scena printr-o simplă şi banală oprire a bătăii inimii. Glonţ, otravă, iradiere, orice altceva ar fi mai potrivit.
Bomba a fost aruncată, nu întâmplător, de cel care i-a fost, cum zice, ca un frate. Corneliu Vadim Tudor şi-a făcut publică bănuiala că Adrian Păunescu nu a murit de moarte curată. Că stopul cardiac nu a fost cauza morţii, şi moartea însăşi, provocată de altceva. Cu alte cuvinte, poetul a fost ucis.
De la suspiciune la certitudine nu e decât un pas în asemenea momente fierbinţi. Şi când există certitudine, există şi făptaş. Aşteptaţi-vă la nişte dezvăluiri uluitoare.
Nu s-ar întâmpla pentru prima dată. Parcă ar fi un blestem pe poporul acesta al nostru să-i fie ucişi nenumăraţi scriitori şi de cele mai multe ori asasinii să rămână necunoscuţi.
Ştim că bătrânul cronicar Miron Costin a murit de mâna domnitorului Constantin Cantemir, care s-a temut că-i uzurpă tronul. La fel era să i se întâmple şi Spătarului Milcescu, dar a scăpat numai cu nasul tăiat. Nu acelaşi noroc l-a avut cronicarul muntean Constantin Cantacuzino. Iar Dimitrie Cantemir, cel mai mare cărturar al epocii, s-a salvat într-o trăsură imperială sub poalele ţarinei lui Petru I al Rusiei.
Lucrurile nu au stat altfel nici în epoca noastră, numită istorie modernă. Enigmatica moarte a lui Caragiale şi a lui Marin Preda, care s-au culcat sănătoşi şi nu s-au mai trezit a rămas un veşnic subiect de discuţie. Iar Vasile Militaru, George Brătianu şi mulţi alţi scriitori s-au sfârşit în temniţele comunismului.
Cele mai misterioase dispariţii rămân a lui Eminescu şi a lui Labiş.
Oficial, răpus de o boală incurabilă, pe care o moştenise, cel mai mare poet al românilor nu putea să rămână sub această amprentă. S-au căutat şi s-au găsit argumente, ba chiar documente care să ridice intâmplarea la măreţia unei tragedii antice. Asasinatul putea fi pus la cale de imperiul habsburgic, cu tot mecanismul lui militar, diplomatic, servicii secrete, fie de o anumită minoritate conlocuitoare, care se simţea şi ea primejduită de pana ziaristului. Mai intra în rol şi „Raţiunea de stat” prin înalte personaje din sistem, ca Titu Maiorescu, cel care îl admira şi îl preţuia ca nimeni altul pe poet. Ca să nu mai vorbim de uneltele cele mai de jos, nemernicul care l-a încuiat în cabina de baie sau nebunul care i-a spart capul cu o pietricică, devenită apoi cărămidă.
Cât adevăr, câtă închipuire? Poate că nu se va şti niciodată…
I-a făcut cineva vânt lui Labiş sub roţile unui tramvai, într-o noapte îngheţată de iarnă, când ieşea dintr-un restaurant, pe urmele unei femei de meserie? Avea, într-adevăr, Puterea interesul să-l elimine în acel moment? Fatalitate?
Câte întrebări nu vor roi în jurul dispariţiei lui Adrian Păunescu? Câte clarificări? Câte răspunsuri înmormântate? Va fi martirizat? Se va face din el un erou? Va rămâne un proscris stigmatizat?
Dar, mai întâi şi mai întâi de toate, a fost ucis? Şi dacă da, cine sunt făptaşii?
P.S: Dezvăluiri senzaţionale în numărul viitor al ziarului nostru.
(Prof. Marin Ioniţă)