Pericolul cel mare şi imediat pentru România nu este federalizarea, aşa cum ne agităm zadarnic, ci împărţirea populaţiei în caste, ceea ce s-a şi legiferat într-o formă mascată.
Multe i-au mai lipsit şi-i mai lipsesc acestei ţări, dar de reforme de tot felul nu se poate plânge. Reforme sociale, statale, agrare, financiare, electorale, militare, administrative, confesionale, în sistemul de învăţământ şi educaţie şi de sănătate, matrimoniale şi aşa mai departe şi mai departe…
La începutul actualei tranziţii, de la comunism la capitalism, când se punea problema să fie altfel întocmită ţara, capetele luminate din vârful puterii au trecut în revistă, ca să fie trecute, modelul suedez, modelul american, modelul german, modelul spaniol, modelul japonez, ba chiar şi cel chinezesc, aşa, mai pe tăcute. Dar niciodată nu a fost vorba de vechiul şi străvechiul model indian, de pe vremea primilor brahmani. Când populaţia a fost împărţită în caste. Atât de categorice, de diferenţiate şi de interzise încât nu era posibil să treci din una în alta. Cea în care te năşteai, în aceea mureai. Tu şi urmaşii urmaşilor tăi…
Brusc şi pe nesimţite aici ajunserăm şi noi. Marele reformator trimis în guvern de partidul său din coaliţie şi împuternicit de guvernare cu o misiune pe care nimeni nu a putut-o desăvârşi, având el mână liberă, s-a şi apucat de treabă. Cert este că după trecerea lui pe la putere, România nu va mai arăta ca înainte de înscăunarea lui. Ba chiar va fi de nerecunoscut.
Parcă ar fi un blestem pe ţara asta. Din rău în mai rău. Iniţiative, proiecte, încercări, susţineri şi înfăptuiri din ce în ce mai neperformante, mai dăunătoare, mai absurde. Dar aceasta, a domnului Atilla, le pune capac la toate.
La prima vedere, este vorba despre reforma în sănătate. Care începu cu desfiinţarea unui număr de zeci de spitale, mai ales din mediul rural. Adică tocmai acolo unde populaţia este mai multă, mai săracă şi mai ticsită de boli. Unde se moare mai devreme şi în număr mai mare. În acelaşi timp, spitalele rămase au fost împărţite pe categorii. Categoria I, de elită, în care încap numai câteva; a doua categorie, binişor situată şi a treia într-o condiţie acceptabilă cu mari reţineri. A patra şi a cincea categorie nici măcar nu mai contează în ierarhie, aflându-se aruncate din interesul ministerului, sortite să supravieţuiască, dacă vor putea, pe speţele comunităţilor.
Dar asta nu e totul. Efectul este cu mult mai mare, deşi deocamdată greu sesizabil. Şi anume împărţirea populaţiei pe caste. Cetăţeni de elită, cu acces la spitalele de categoria I. Cei care vin după ei, din considerente de avere şi poziţie socială, la spitalele de categoria a doua. Pentru ceilalţi, cât de cât cu câte ceva strânsură, au porţile deschise pentru câte unul sau doi într-un pat, în spitalele de categoria a treia. În rest, să se descurce fiecare cum poate. Cu descântece, cu buruieni de leac… Populaţie inferioară. Oameni buni de muncă care nu prea au unde să muncească…
Şi cu asta nu se termină. Mai sunt vagabonzii, şomerii, aurolacii, boschetarii, oamenii canalelor şi cavernelor. Categoria paria. A celor fără casă, fără loc de muncă, fără iubire, fără Dumnezeu… A celor care nu au nimic în afara dreptului de a se hrăni din gunoaie, de a dormi sub cerul liber, de a muri pe unde apucă…
Selecţia nu se face prin legi şi ordonanţe. Oficial, nu este interzis să faci parte din orice castă, să te internezi în orice spital. Dar să facem un calcul: în spitalele de categoria întâia nu pot să încapă mai mult de zece mii de pacienţi. Câţi la sută din cei douăzeci de milioane câţi suntem? Şi cine? Şi care?
Aşadar, drept e să rămână în istorie domnul Atilla, marele reformator, alături de celălalt Atilla, regele hunilor!
Prof. Marin Ioniţă
0 Comentarii