Lereștiul este unul dintre satele turistice cu vechi tradiții din țara noastră, el este și reședința comunei cu același nume, iar arhitectura populară l-a făcut remarcat prin simțul artistic deosebit al construcțiilor, făcându-l să rivalizeze cu multe orășele de munte.
Nu lipsit de importanță este faptul că în anul 1974, când printr-un decret era interzisă cazarea turiștilor străini în locuințe particulare, o ordonanță a fostei puteri politice (Cancelaria PCR) realiza o breșă pentru cinci localități rurale, una dintre acestea fiind Lerești.
Oare ce ar fi putut determina autoritățile comuniste să revină în acest mod asupra deciziei general valabile în relațiile cu străinii? Se pare că la baza acestei „flexibilități” au stat americanii. Da, da, așa cum ați citit americanii. Dar să intrăm în poveste. Se spune că într-o vara de la sfârșitul anilor ‘60 la Lerești era… mare nuntă, mare. Conform tradiției principalele personaje ale zilei erau în ordine: mirele și mireasa, vornicii (care invită la nuntă, conduc alaiul și rostesc orația de nuntă) și bine înțeles nuntașii.
Așa cum este obiceiul, după luarea miresei, alaiul inundase drumul mare, dintr-o margine în alta a sa, și cântând și chiuind se îndrepta spre biserică unde avea să aibă loc cununia religioasă. Veselie mare, cântec, joc și voie bună, căci se mergea la cununie.
Tocmai în acest timp dinspre Câmpulung se îndrepta către Cabana Voina, o mașină având la bord doi tineri. Care le erau planurile celor străini nu interesa pe nimeni? Dar toată suflarea satului era în drumul mare, dând senzația unei aparente mici ambuscade. Peste toate cele descries, vornicii călăreți au început a da roată mașinii îmbiind străinii să „pupe” plosca. E drept că nici unul dintre vornici nu vorbea limba străinilor, dar plosca, frumos împodobită, pântecoasă, licoroasă și ispititor mirositoare a făcut cu ochiul străinului.
Tânărul bărbat a înțeles printr-un universal semn al balansării mâinii drepte, cu degetul mare întins și ușor arcui, spre buze că este rost de gustat ceva. La simțirea mirosului de țuică, nici n-a mai stat pe gânduri, ba a întins politicos plosca și însoțitoarei sale. Astfel se dovedea încă o dată că oamenii se pot înțelege și fără vorbe, iar vornicii probaseră cu nu fuseseră aleși fără de temei.
Adevărata poveste abia acum începe, căci străinii crezând că după ce și-au jucat rolul (gustând din conținutul ploscă-i) pot să-și continue drumul, nu înțelegeau de ce sunt invitați să coboare din mașină. Mai mult, toată lumea încerca să spună câte ceva, sperând că barăm unul dintre toți cei de față va găsi o modalitate de comunicare. Ce mai la deal, la vale, privind de pe margine aveai impresia unui nou Turn al lui Babel. Și în această tragicomică situație, ocrotitorul tuturor oamenilor aduce liniștea în mica comunitate. Alaiul făcuse totuși o bună bucată de drum către biserică, dar de la apariția perturbatorilor se bătuse pasul pe loc.
Părintele Stelian Suseanu, îngrijorat de întârzierea la taina cununiei, ieșise în întâmpinarea nuntașilor, poate atras și de „năvalnicul vuiet ce venea de pe drum”. Atmosfera se va relaxa de îndată ce preotul va constata că cei doi străini vorbeau limba engleză, pe care dânsul o cunoștea de asemenea. Astfel străinii vor afla că tocmai au fost invitați la o tradițională nuntă românească. În primă fază aceștia vor declina invitația. Dar sătenii au o idee, care este susținută de apariția ca din pământ a șefului de post. În România conducerea autoturismelor după consumul de băuturi alcoolice este interzisă. Așa că cei doi pot să-și continue drumul spre Cabana Voina doar pe jos. Există, ca-n toate poveștile românești, și o altă posibilitate: să participe la nuntă și să-și reia drumul după aceea. Bine înțeles că în această situație șeful de post va uita și de usturătoarea amendă pe care ar trebui să o aplice.
Nu se știe dacă cei doi tineri au acceptat invitația, vrăjiți fiind de frumusețea costumelor ori a muzicii, dat fiind interesul lor pentru tradiții și bucuria comunicării în propria lor limbă, sau pur și simplu că țuica din plosca vorniceilor le transmisese o stare de liniște și acceptare a noii comunități în care erau ușor, ușor asimilați. Cert este că după cununie au participat la nunta propriu-zisă, au golit pahare, tăvi cu mâncare și au gustat din toate bunătățile special pregătite pentru acest eveniment. Preotul le-a ținut companie în tot acest timp.
La un moment dat, după ce tânărul și parohul goliseră ceva pahare, mai ales tânărul. Părintele este întrebat: cum de știe englezește? Răspunsul vine simplu, pentru că a învățat la școală. Descoaserea continuă cu altă întrebare: de unde a căpătat acest accent, ușor american? Și cum era de așteptat, fața bisericească răspunde că de la filmele americane, pe care le-a vizionat.
Entuziasmat tânărul american – după cum bine bănuiați – își continuă tirada dorind să știe: care dintre filmele americane sunt cel mai mult îndrăgite de preot? Westernurile, vine prompt răspunsul părintelui, pentru că în aceste filme binele învinge întotdeauna răul. Ultima curiozitate a americanului este legată de personajul cel mai îndrăgit din westernuri.Preotul răspunde, în mod evident, șeriful. Motivând că acesta este cel care luptă pentru respectarea și apărarea legii. Într-o explozie de curiozitate, americanul mai vrea să știe: dacă preotului i-ar place să fie șerif? Răspunsul este unul plin de sinceritate: bineînțeles că da! La care replica tânărului american aflat într-o stare ultrabahică este: ei bine atunci ai să fii șerif! Nunta se sfârșește, nuntașii se despart urând „casă de piatră” tinerilor căsătoriți, după care fiecare pornesc pe la casele lor, iar americanii spre Voina. Cele povestite aproape fuseseră uitate. Deși lumea la Lerești măsura acuma timpul cu „venirea americanilor”; mai precis cu „până la venirea americanilor” și apoi cu „după plecarea americanilor”.
Când, într-o zi, preotul fu înștiințat de șeful de post că trebuie să meargă la Câmpulung la Securitate. Mai mult decât orice cetățean, preotul se duse cu inima deschisă.
Odată ajuns fuse întrebat – nu știu să vă spun dacă cu sau fără „ajutoare de memorie” – de unde și până unde are relații cu străinii, dacă are rude în străinătate, dacă a fost racolat de vreo agentură străină – când și cum? Preotul: nu și nu, până când epuizați respectivi anchetatori îi aruncă verde în față. Păi de ce nu primim și noi pachete din America, dacă e pe așa ?
Dintr-o dată preotul s-a luminat la față și a povestit istoria cu nunta la care participaseră cei doi americani. Nu știu cum s-a finalizat ancheta și cum s-a întâmplat de preotul din Lerești, a intrat în posesia pachetului și a scrisorii din Statele Unite ale Americii. Dar pot să vă spun că pachetul conținea tot ce face parte din ținuta unui șerif și o licență de liberă practică a acestei îndeletniciri, căci în America (și nu numai acolo) aproape totul se poate cumpăra.
În scrisoare americanul spunea că nu și-a uitat promisiunea, ba mai mult că a ținut să o onoreze. Peste acestea îl anunța pe preot să se pregătească de nuntă, căci va veni să se căsătorească la Lerești. Se spune că americanul și-a ținut și această promisiune, ba mai mult că a povestit despre România și altor americani care în anii ce au urmat au venit, pentru a cunoaște România, Lereștiul și pe șeriful de aici.
Aceasta a fost legenda. Realitatea a consemnat totuși existența unui anume domn Harry W. Morgan, președinte al Fundației „American Council for Nationalities Services” (A.C.N.S.) care și-a ales loc de căsătorie cu doamna Catherine Devlin tocmai satul Lerești. Nunta lor a fost organizată în anul 1973, într-un autentic stil românesc.
Urmare a acestui eveniment câteva mii de tineri americani au vizitat România. Tinerii americani, cunoscuți în țara noastră sub denumirea de „Ambasadorii Prieteniei”, erau pasionați de muzică. În cadrul fiecărei vizite realizate în România ei au încercat ca prin intermediul muzicii să transmită spiritualitatea americană, fixată în cântece și dansuri, în folclor și arta nouă. (Foto: Evenimentul muscelean)
(Sursa: Activenews.ro)
0 Comentarii