# Duminică, 27 martie. După ce ne-a îngrozit cu „Mîndra lume nouă”, un viitor terifiant al umanităţii, scriitorul britanic Aldous Huxley ne era dator cu o utopie! Şi iat-o! Editura „Polirom” publică „Insula”, ultima carte a maestrului… Scris la bătrîneţe, în timpul unei lupte inegale cu cancerul, romanul înfăţişează o societate care tinde să minimizeze suferinţa umană, combinînd raţiunea utilitară cu preceptele budhismului. În Pala, o insulă imaginară, părinţii fondatori ai naţiunii au refuzat atît calea comunistă a naţionalizării mijloacelor de producţie cît şi calea capitalistă a consumului nelimitat. Prin campanii susţinute de educaţie, de-a lungul generaţiilor, populaţia palaneză a învăţat să-şi controleze natalitatea (statul distribuie gratuit mijloace contraceptive tuturor), să-şi schimbe meseria de mai multe ori în viaţă, să dispreţuiască acumulările materiale şi să nu creadă în ereziile religioase. Mai mult, investiţiile străine au fost descurajate, moneda naţională are acoperire în aur, argint şi cupru iar tinerii cresc în familii lărgite. Este cultivată compasiunea şi sînt descurajate onorurile. Pala nu are armată, nici puşcării, nici ospicii. Şi, ca să nu uite lumea să se bucure de orice clipă a vieţii, papagali dresaţi strigă de prin palmieri: „Atenţiune! Aici şi acum, băieţi! Aici şi acum!”. Ridicol? Mai gîndiţi-vă…

# Luni, 28 martie. Noul val cinematografic românesc este mizerabilist, este minimalist, cum vreţi să-i spuneţi, dar e şi al naibii de bine făcut! Mă uit hipnotizat la „Marţi, după Crăciun”, filmul lui Radu Muntean. Despre ce e vorba? Clasicul triunghi conjugal, în lumea corporatiştilor români. Soţul este funcţionar bancar, soţia lucrează la Tribunal, amanta e dentistă. Nimic caricatural, nimic senzaţional, nici măcar emoţiile. Şi totuşi, jocul reţinut al actorilor, imaginea, montajul simplu, totul se combină într-o alchimie subtilă, pentru a spune, a cîta oară?, povestea esenţială a puterii Erosului, a căderii Sufletului în lume.

# Marţi, 29 martie. Biserica veche din Voroveni, Davideşti, arată ca o casă de ţară. Se ridică în mijlocul cimitirului, modestă şi povîrnită, acoperită cu şiţă. Din cauza mormintelor care-o înconjoară, s-a lăsat într-o rînă şi s-a crăpat toată. La interior, zugrăveala abia se mai vede. Dar pictura de-afară, mai veche decît Revoluţia de la 1848, încă străluceşte – sfinţi călări şi pustnici privesc sever în zări…

# Miercuri, 30 martie. Citesc o interesantă luare de poziţie împotriva procedeului de fertilizare in-vitro, care nu vine de la un prelat al Bisericii Ortodoxe ci de la un tînăr istoric, pe numele său Alin Vara (https://www.contributors.ro/dezbatere/fertilizarea-in-vitro-%c8%99i-demnitatea-umana/). Pe scurt, autorul consideră că fertilizarea în laborator a mai multor ovule, alegerea embrionilor „de calitate” şi implantarea lor în uter încalcă grav demnitatea umană. De ce? „În primul rând, disocierea actului procreativ de cel al uniunii intime conjugale: pe de o parte, destinul naşterii unei fiinţe umane este plasat în stăpânirea unui proces tehnologic; pe de altă parte, actul sexual prin care cei doi parteneri se dăruiesc unul celuilalt într-o comuniune de iubire pierde dimensiunea deschiderii către o nouă viaţă, eliberându-l de responsabilitate şi transformându-l într-un act egoist. În al doilea rând, ideea că anumiţi embrioni vor fi distruşi, iar alţii vor fi congelaţi pentru diferite scopuri (dacă nu vor fi distruşi, aceştia vor fi folosiţi pentru experimente sau pentru repetarea procedurii) presupune o crimă şi un abuz. Că un embrion este o fiinţă umană este un lucru care apare de la sine înţeles nu numai pentru o sensibilitate religioasă, ci pentru orice om cu minime cunoştinţe de biologie şi deschis către folosirea liberă a raţiunii. Fie că este compus doar din celula-iniţială, fie din 2, 4 sau 8 celule, embrionul are deja întregul cod genetic al viitorului individ matur şi este deja “programat” în mod misterios pentru a se dezvolta neîntrerupt. Simpla presupunere potrivit căreia calitatea de fiinţă umană se dezvoltă gradual, şi nu este prezentă din chiar clipa fertilizării este un ultragiu la adresa bunului-simţ, pentru că nimeni nu ar mai putea în acest caz să decidă unde este graniţa dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre cel care merită şi cel care nu merită să moară”. La asta, partizanii tehnicii de fertilizare in-vitro vin cu contraargumente – ei răspund că noţiunea de demnitate este legată direct de cea de conştiinţă. Un arbore este viu dar nu este conştient, deci nu se poate vorbi despre demnitatea sa. La fel şi un embrion. Alţii sînt şi mai tranşanţi – „Cîteva celule funcţionale nu înseamnă ”o fiinţă”, ci eventual o formă (nici măcar autonomă) de viaţă biologică. Nu putem pretinde a cunoaşte cu exactitate dezvoltarea ei viitoare, e o mică aroganţă scientistă uimitoare la un om de credinţă! Zilnic, ne debarasăm de mii de celule vii şi perfect funcţionale. Ba chiar ucidem şi mîncăm foarte multe fiinţe vii, animale de crescătorie”. Mă gîndesc că omenirea nu este încă pregătită pentru a se raporta raţional la controlul naşterii şi al sufletului…
(Cristian Cocea)