Centrala Nuclearoelectrică de la Cernavodă este astăzi una dintre componentele esențiale ale sistemului energetic românesc. Povestea ei a început însă în perioada comunistă, într-un proiect ambițios care prevedea inițial construirea mai multor reactoare nucleare și care avea să fie marcat de probleme financiare, întârzieri, decizii politice și dificultăți tehnice.
Primele preocupări ale României pentru folosirea energiei nucleare datează încă din anii ’50. În 1968, autoritățile comuniste au aprobat primul program nuclear național, care prevedea dezvoltarea unei capacități de aproximativ 10.000 MW, prin construirea a 15 unități nucleare până în 1980.
Citește și: Apa de la Curtea de Argeș rămâne cu probleme. Ce spun inspectorii DSP
Planul era unul uriaș, iar costurile estimate ulterior au ajuns la cel puțin 20 de miliarde de dolari. Realitatea economică a României avea să demonstreze însă că un asemenea program era dificil de susținut.
De la tehnologia sovietică la reactorul canadian CANDU
Inițial, România a luat în calcul construirea unei centrale pe râul Olt, folosind tehnologie sovietică. Planul nu a fost dus la capăt, iar autoritățile s-au orientat ulterior către tehnologia canadiană CANDU.Reactoarele CANDU folosesc uraniu natural și apă grea drept moderator și agent de răcire. Alegerea tehnologiei canadiene a presupus negocieri dificile, începute încă de la sfârșitul anilor ’60 și reluate în 1973.
Canadienii erau preocupați de posibilitatea ca tehnologia nucleară să fie folosită în scopuri militare, mai ales după experiența Indiei. În 1977, România și Canada au semnat un acord de cooperare pentru utilizarea pașnică a energiei atomice.
În decembrie 1978 a fost semnat contractul de licență pentru tehnologia CANDU. România își dorise inițial să cumpere 20 de reactoare, însă costurile foarte mari au dus treptat la reducerea planului. În cele din urmă, proiectul a fost concentrat asupra a două unități.
Pentru construcția Unității 1, Canada a pus la dispoziția României o linie de credit de un miliard de dolari canadieni, iar o parte din costuri urma să fie achitată prin produse românești.
Un proiect lovit de criza economică
Amplasarea centralei de la Cernavodă a fost aprobată în ianuarie 1979. Construcția a început pe malul drept al Dunării, pe o fostă platformă de calcar. Planurile prevedeu ca prima unitate să fie finalizată în 1985. Lucrurile aveau să evolueze însă mult mai greu.
În martie 1982, finanțarea oferită de partea canadiană a fost suspendată după ce România a ajuns în incapacitate de plată. Doar aproximativ jumătate din creditul pus la dispoziție fusese cheltuit până atunci.
În paralel, conducerea comunistă încerca să implice cât mai mult industria românească în proiect. Fabricile autohtone trebuiau să producă numeroase componente, de la schimbătoare de căldură și rezervoare până la pompe și fitinguri nucleare.
Potrivit inginerilor citați în lucrarea De la atom la kilowat în România, această strategie a generat probleme. Investițiile în tehnologii și utilaje nu au putut compensa lipsa de experiență a unor unități industriale, iar proiectul a început să acumuleze întârzieri și probleme de calitate.
Situația financiară a României a complicat și mai mult lucrurile. Datoria externă a crescut de la aproximativ 1,2 miliarde de dolari în 1971 la circa 13 miliarde de dolari în 1982. Politica de achitare accelerată a datoriei externe impusă de Nicolae Ceaușescu a dus la măsuri severe de austeritate, iar proiectele care depindeau de importuri occidentale au devenit tot mai greu de finanțat.
Ceaușescu și problema betonului
Un episod devenit emblematic pentru modul în care se luau deciziile în timpul regimului comunist s-a petrecut în 1985, când Nicolae Ceaușescu a vizitat șantierul de la Cernavodă. Potrivit documentelor și mărturiilor citate în materialul de referință, dictatorul a criticat consumul considerat excesiv de ciment și fier-beton și a cerut revizuirea unor soluții constructive.
Presa comunistă a prezentat vizita în termeni elogioși, relatând că Ceaușescu ar fi constatat o „supradimensionare” a unor obiective auxiliare și ar fi cerut reducerea consumului de materiale.
În spatele propagandei oficiale se afla însă o problemă mai profundă: proiectul era afectat de concentrarea excesivă asupra cantităților de materiale și a volumului lucrărilor, în detrimentul procedurilor de asigurare a calității și al unei planificări eficiente.
Inginerii care au analizat ulterior proiectul susțin că intervențiile politice au contribuit la dificultățile de pe șantier. Mai mult, condițiile de muncă și de viață ale miilor de muncitori erau dificile, iar organizarea șantierului era departe de standardele necesare unui proiect nuclear de asemenea amploare.
Peste 15.000 de oameni lucrau pe șantier în 1989
La sfârșitul anilor ’80, proiectul era încă departe de finalizare. În 1989, aproximativ 15.000 de muncitori români și 14 specialiști canadieni lucrau la Cernavodă. Cu toate acestea, Unitatea 1 era realizată în proporție de numai aproximativ 45%. Activitatea de pe șantier era descrisă ca fiind haotică, cu numeroși muncitori dispersați pe lucrări de volum mare și tehnicitate redusă. Centrala care trebuia să intre în funcțiune în 1985 era astfel încă în construcție la sfârșitul deceniului.
Citește și: Polițist din Argeș, prins băut la volan în timpul serviciului. A lovit mai multe pubele cu mașina
Incendiul din 1989, un nou obstacol
Unul dintre cele mai serioase incidente de pe șantier s-a produs în noaptea de 20 spre 21 aprilie 1989. Într-o cameră de montaj a reactorului 1 a izbucnit un incendiu provocat de un cablu de alimentare supraîncărcat și izolat necorespunzător. Situația a fost agravată de prezența unui bidon cu aproximativ 25 de kilograme de acetonă.
Muncitorii și pompierii au intervenit rapid, iar incendiul a fost stins fără victime. Fumul a pătruns însă în canalele de combustibil ale reactorului, care se afla deja într-o fază avansată de încărcare. A fost necesară curățarea a 36 de tuburi, operațiune care a durat aproximativ șase luni și a contribuit la întârzierea proiectului.
Incidentul nu a fost relatat în presa comunistă. În cadrul unei ședințe a conducerii partidului, Nicolae Ceaușescu a calificat evenimentul drept „neglijență criminală” și chiar „act de sabotaj, conștient sau nu”.
După 1989, proiectul a fost reevaluat
Schimbarea regimului comunist nu a însemnat abandonarea centralei, ci reevaluarea întregului proiect. În anii ’90, România a apelat la expertiza Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. Misiunile AIEA au identificat deficiențe în implementarea proiectului și au recomandat concentrarea eforturilor asupra finalizării Unității 1, în timp ce celelalte unități urmau să fie conservate.
În 1992, Unitățile 3 și 4 au fost plasate în conservare, având un grad de finalizare de aproximativ 15%. România a negociat ulterior cu partenerii canadieni și italieni pentru finalizarea Unității 1. Asistența internațională și reorganizarea proiectului au permis reluarea lucrărilor.
Primul megawatt, în 1996
După ani de întârzieri, Unitatea 1 a produs primul megawatt la 11 iulie 1996. La 2 octombrie 1996, reactorul a atins puterea nominală, iar la 2 decembrie a intrat în exploatare comercială. Unitatea 2 a avut nevoie de încă aproximativ un deceniu pentru a fi finalizată, fiind pusă în funcțiune în 2007.
Cele două reactoare aflate în exploatare au împreună o capacitate instalată de aproximativ 1.400 MW și reprezintă o componentă importantă a sistemului energetic național.
De la proiectul lui Ceaușescu la unul dintre pilonii energiei românești
Istoria Cernavodă arată contrastul dintre ambițiile gigantice ale regimului comunist și realitatea tehnică și economică a unui asemenea proiect.
Conceput într-o perioadă în care România urmărea dezvoltarea accelerată a industriei nucleare, proiectul a fost afectat de criza financiară, lipsa experienței industriale, intervențiile politice, problemele de organizare și întârzierile de pe șantier. Ceea ce trebuia să fie un proiect finalizat în anii ’80 a ajuns să producă primul megawatt abia în 1996.
Astăzi, Cernavodă rămâne una dintre cele mai importante investiții energetice din istoria României, iar povestea construirii sale este și o lecție despre consecințele pe care le poate avea politizarea unor proiecte tehnice de o complexitate extremă.
0 Comentarii