(Imperiul Roman subjugă Împărăţia Cerurilor – Episodul 2, partea I)
Emanciparea în raporturile cu Dumnezeu, urmărită în fundalul acestui eseu, este însoţită de un proces complementar de recesiune a sacralităţii, după cum susţine Sforno (1), fără să precizeze că temeiurile afirmaţiei sale ar fi legendare:
„În ciuda tuturor bogăţiilor materiale investite atât la Templul lui Solomon, cât şi la cel al lui Irod, în Tabernacolul lui Moise – o structură pliabilă -, s-a simţit mult mai mult prezenţa lui Dumnezeu decât în Templul construit de Solomon, ca să nu mai vorbim de al doilea Templu în care Prezenţa lui Dumnezeu nu a fost niciodată manifestă”. (2)
Citește și:
- A început Săptămâna Mare. Ce tradiții și obiceiuri respectă creștinii ortodocși
- O scădere a contribuțiilor sociale ar fi cuiul din conșciugul serviciilor publice. CNS Cartel ALFA respinge ferm astfel de propuneri și cere revenirea la un sistem echilibrat de contribuții între angajat și angajator
O regresie asemănătoare pare să aibă loc pe tărâm livresc, de la literatura din Tora/Pentateuh, la literatura din Evangheliile Noului Testament: acestea din urmă relatează ultimele zile ale lui Iisus Cristos (în calitate de om şi Dumnezeu) în lumea pamânteană a omului, dar caracterul textului este esenţialmente narativ, fără să se exprime autoreferenţial, ca în primele cinci Cărţi ale Bibliei.
Moise şi Iosua înclinându-se în faţa Chivotului (c. 1900), de James Tissot
______________________________________________________________________________________________
Destinul Templului este asemănător destinului Cărţii.
Comentariul trebuie să se adapteze la această descendenţă, ceea ce nu poate fi lesne, în chiar miezul articulaţiei dintre textele Vechiului şi Noului Testament, (unde eseul de faţă a parvenit), căci trebuie să renunţe la modele seducătoare (uneori cabalistice, declanşând prin sine trăirea mai înaltă) folosite în cazul Pentateuhului şi să cerceteze materia fără să facă mofturi la instrumentele filosofiei, sociologiei, dreptului, istoriei şi chiar ale finanţelor şi politicii.
Regele Irod cel Mare (74 î.e.n – 4 î.e.n.), nu a isprăvit el însuşi reconstrucţia Templului lui Zorobabel – Al Doilea Templu -, dar se spune că a început-o în anii 20/19 î.e.n. (Flavius Josephus susţine că ar fi fost făcut în primii zece ani, dar cronicarii afirmă că unele lucrări au continuat pînă prin anul 63 e.n.), astfel că Hillel, care, după cum atestă istoricii, va fi fost Nasi al Sanhedrinului patruzeci de ani, în perioada 30 î.e.n. – 10 e.n., a trebuit să fi administrat, în ultimii săi treizeci de ani, emulaţia religioasă pe care Templul o deşteaptă ori de cîte ori este restaurat sau înlocuit, ca închinare lui Dumnezeu.
Reconstituire a Templului restaurat de Regele Irod cel Mare
______________________________________________________________________________________________
Templul construit de forţele răului este motivul pseudoepigrafului la Vechiul Testament intitulat „Testamentul lui Solomon”, datat cu aproximaţie în primele patru secole ale erei creştine, după cum informează Ştefan Colceriu, În „Studiu introductiv” (3), adică, eventual, purtând memoria acestui paradox prin care Templul a fost reconstruit de cel mai îngrozitor dictator dintre regii iudeilor, care le-a şi agresat credinţa şi instituţiile religioase (Vezi Anexa 1).
Ca figură istorică, Hillel trebuie să fi condus Sanhedrinul sub o triplă determinare care nu ar fi avut cum să nu se răsfrângă asupra autorităţii sale religioase:
– teroarea sângeroasă a regalităţii locale;
– îngenunchierea politică şi economică a regatului faţă de Roma;
– intoleranţa Poruncilor la orice subordonare contrară celei lui Dumnezeu.
De aici ar rezulta că Hillel a avut doi stăpâni în ierarhia lumească şi, conform cu apologia obişnuită de biografii săi care îi atribuie smerenie, s-ar fi supus şi celui ceresc, intangibil, ceea ce constituie o ecuaţie pe care el, de fapt, nu pare să o fi rezolvat.
Gargui de pe Capela Rosslyn, cunoscută anterior drept Capela Sf. Matei, construită în secolul al XV-lea, în satul Roslin, Midlothian, Scoţia
______________________________________________________________________________________________
Linia învăţăturilor sale – liberalismul în interpretarea Legii mergând până la îndepărtarea de ea şi suspendarea aplicării unor Porunci dumnezeieşti – i-au atras dezavuări din partea unor categorii ale populaţiei, din a căror consemnare explicită a rămas un fragment necenzurat al „Predicii de pe munte” rostite de Iisus Cristos, după cum este ea consemnată în „Evanghelia după Matei” – o redau în traducerea lui Cristian Bădiliţă, ca fiind mai desluşită decît cea sinodală (4):
„17. Să nu socotiţi că am venit să distrug Legea sau Profeţii; n-am venit să distrug, ci să împlinesc.
18. Amin zic vouă: până când vor dispărea cerul şi pământul, nico iotă sau o cirtă [n.a. – „cirta” este echivalentul ebraic al unui semn diacritic] nu va dispărea din Lege, până când nu se vor săvârşi toate.
19. Cine va strică una din poruncile acestea, cât de mică, şi astfel îi va învăţa pe oameni, «cel mai mic» va fi numit în Împărăţia cerurilor; cine însă va face şi va învăţa [cum se cuvine], «mare» va fi numit în Împărăţia cerurilor.
20. Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu va prisosi cu mult faţă de cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. (Matei:5)
„Predica de pe munte” este textul cel mai studiat din Noul Testament, considerat de exegeza creştină drept esenţial pentru creştinism.
Deşi pare un înţeles evident (Vezi Anexa 1), totuşi, exegeza trece peste faptul că Iisus se raportează aici, în mod direct, personal, la Hillel şi la nepotul acestuia, Hillel Gamaliel.
(Partea a doua a acestui episod va fi publicată mâine)
______________________________________________________________________________________________
Note
(1) Sforno, Obadiah ben Jacob (c. 1470-c. 1550), evreu italian comentator biblic şi medic; în timp ce, în general, se limitează el însuşi la exegeza literală a textului biblic, ori trecând dincolo de aceasta pentru a oferi o expunere în concordanţă cu perspectiva ştiinţifică contemporană (de exemplu, despre Creaţie),
el evită interpretările mistice şi cabalistice.
(Encyclopaedia Judaica, Second Edition, Volume 18/p. 333)
(2) Sforno despre Exod 38:24/Eliyahu Munk, HaChut Hameshulash, Lambda Publishers
(3) „Testamentul lui Solomon”/pag. 8/Humanitas/2010
(4) „Noul Testament/Evanghelia dupa Matei”/Editie bilingvă/Traducere inedită şi comentariu Cristian Bădiliţă/Editura Vremea/Bucureşti/2015/pag. 37
Anexa 1
Templul lui Solomon şi Catedrala Notre-Dame
Garguie monstruoase la Catedrala Notre-Dame
______________________________________________________________________________________________
Ciocnirea dintre un text talmudic şi un pseudoepigraf creştin pune în evidenţă trauma provocată de ridicarea de edificii închinate lui Dumnezeu, folosind forţe malefice, aşa cum poate fi percepută restaurarea Celui de al Doilea Templu de către Regele Irod cel Mare.
În Gittin 68a, Ghemara abordează întrebarea de ce autorul Eclesiastului, Solomon, a avut nevoie să folosească demoni bărbaţi şi demoni femei.
Într-un pasaj din Cartea Regilor se spune că piatra folosită pentru construirea Templului nu a fost cioplită cu toporul sau cu alte unelte de fier, ci tăiată cu precizie, fără a fi auzit niciun zgomot.
Iată ideile principale ale acestei povestiri din Gemara:
– Solomon a întrebat cum poate tăia piatra fără a folosi fier, iar înţelepţii i-au spus să tortureze demoni bărbaţi şi femei împreună pentru a afla secretul, dar aceştia nu au putut dezvălui locul unde se află shamirul, astfel încât Solomon a trimis să-l caute pe Asmodai, regele demonilor;
– Asmodai a fost găsit şi capturat prin stratagema unui membru al anturajului regal, Benayahu, care i-a încatuşat cu un lanţ pe care a fost sculptat un nume sacru al lui Dumnezeu;
– Asmodai i s-a substituit lui Solomon şi a condus regatul trei ani, arătîndu-şi supuşilor cruzimea şi perversitatea şi încercând să-l înşele pe Dumnezeu prin intermediul ritualurilor religioase, timp în care Solomon a trăit ca un om simplu;
– Solomon a fost readus la tronul Ierusalimului, iar Asmodai a fost capturat din nou şi înfăţişat Curţii regale;
– Asmodai a povestit despre puterea femeilor asupra bărbaţilor, ceea ce a dus la o dezbatere cu rabinul; demonul înfrânt a fost eliberat în schimbul unei promisiuni de pace cu Solomon.
Este de precizat că Tratatul Gittin din Talmud a fost finalizat în jurul anului 500 e.n., adică la câteva secole după pseudoepigraful creştin „Testamentul lui Solomon”, (a cărui ţintă este să marcheze stingerea măreţiei Regelui Solomon, corelată cu decăderea lui morală pricinuită de relaţiile sale cu demonii), ceea ce face din pasajul invocat aici o posibilă reacţie de apărare iudaică.
Demonii înfăţişaţi în sculpturile de la Catedrala Notre Dame (construită între 1163 şi 1345) ar putea avea o descendenţă din această asociere între Templu, demoni şi zidari.
În „The Gargoyles Of Notre-dame: Medievalism And The Monsters Of Modernity”, Camille Michael ţine un calcul al lucrătorilor folosiţi la restaurarea Catedralei de după anul 1859:
„[…] au fost număraţi până la 251 de „muncitori”. Printre ei s-au aflat „compagnoni” sau calfe, care au fost membri ai „Tour de France”, o corporaţie cu un statut superior, lucrători cu înaltă calificare, care aveau propriile lor ranguri interne şi care şi-au dat originile direct până la constructorii de catedrale. din Evul Mediu şi chiar zidarii Templului lui Solomon”.
O astfel de tradiţie, fie ea pe baze imaginare, doar, sugerează popularitatea, printre zidarii mai multor generaţii, a povestirilor despre implicarea demonilor în ridicarea de edificii sfinte.
______________________________________________________________________________________________
Anexa 2
– Versetul 17 enunţă tema: raportul faţă de ceea ce s-a numit „Legea sau Proorocii”, cu alternativă între respectare/împlinire şi modificare/stricare;
– În vremea lui Iisus, „Legea şi Profeţii” era denumirea folosită pentru Biblie deoarece erau fixate doar două din cele trei părţi ale sale: Torah/Pentateuhul şi Nevi’im/Proorocii; cea de a treia parte – Ketuvim/Scrierile se pare că a fost definitivată şi canonizată în secolul al II-lea e.n., la circa un veac după data estimată a crucificării (1); întrucît „Legea şi Profeţii” semnifică Legea considerată din perspectiva profetică, uneori formularea s-a redus la simplu, „Legea”, denumire care şi-a extins ulterior sfera la întreaga Tanakh (2).
– Iisus precizeză că misiunea sa este să împlinească „Legea şi Profeţii”/Scriptura timpului sau.
– În versetul 18, ” Căci adevărat zic vouă” este formulat în traducerea lui Cristian Bădiliţă „Amin zic vouă”, cu interpretarea că „Nu e vorba despre o simplă făgăduinţă, ci de o realitate efectivă” (3) – adică este un fapt constatat; simplificind, înţelesul absolutizează respectarea Legii.
______________________________________________________________________________________________
Note
(1) „Toate acestea indică o stare prelungită de fluiditate în ceea ce priveşte canonizarea Ketuvim. Un sinod ţinut la Iabneh (aproximativ 100 e.n.) pare să fi decis asupra acestei chestiuni, dar a durat o generaţie sau două până când deciziile lor au ajuns să fie acceptate în unanimitate, iar Ketuvim să fie considerat ca definitiv fixat. Distrugerea statului evreiesc în anul 70 e.n., prăbuşirea autorităţii centrale şi diaspora din ce în ce mai extinsă (evreii împrăştiaţi în ţări străine), toate au contribuit la necesitatea urgentă de a oferi un corpus închis şi autorizat al Sfintei Scripturi”.
(https://www.britannica.com/topic/biblical-literature/The-divisions-of-the-TaNaKh)
(2) Tanakh este un acronim, format din prima literă ebraică a fiecăreia dintre cele trei diviziuni tradiţionale ale Textului Masoretic: Tora (literal „Instrucţiune” sau „Lege”), Nevi’im (Profeţi) şi Ketuvim (Scrieri) – prin urmare TaNaKh.
Diviziunea în trei părţi reflectată în acronimul Tanakh este bine atestată în literatura rabinică. În acea perioadă, însă, numele de Tanakh nu a fost folosit. În schimb, titlul potrivit a fost Mikra (sau Miqra, מקרא, adică „citit sau ceea ce se citeşte”), deoarece textele biblice erau citite public. Acronimul „Tanakh” este înregistrat pentru prima dată în epoca medievală. Mikra continuă să fie folosită în ebraică până astăzi, alături de Tanakh, pentru a se referi la scripturile ebraice. În ebraica modernă vorbită, ele sunt interschimbabile.
(https://en.wikipedia.org/wiki/Hebrew_Bible#cite_note-12)
(3) „Noul Testament/Evanghelia după Matei”/Ediţie bilingvă/Traducere inedită şi comentariu Cristian Bădiliţă/Editura Vremea/Bucureşti/2015/pag.182
Disclaimer:
Acest eseu propune o interpretare care nu le exclude pe cele consacrate, ci doar le-o adaugă; critica pe care o dezvoltă asupra unor texte religioase nu este nimic mai mult decât critica unor texte; cititorii sunt avertizaţi că autorul eseului nu l-a destinat să aducă atingere credinţei şi că este conştient că acesta nu ar fi un obiectiv nici folositor, nici realizabil.
Episodul 1: O lume imperfectă, resemnându-se la ceva mai rău: lupta de clasă
Articol preluat din ziarul bursa.ro
0 Comentarii