Dragă Gabriel Grigore,

Am citit cu interes editorialul tău referitor la starea Casei Rebreanu de la Ștefănești, pe care o consideri “o paragină deliberată și criminală”, punând-o alături de incendiul Catedralei „Notre Dame”, precum și concluzia pe care o tragi, că m-am “dedulcit la traiul comod de funcționar, de amibă de birou”, întrucât întorc capul la „agresiunile sistemice și sistematice” la adresa patrimoniului. Trec peste stilul catastrofic, pe care îl înțeleg, considerându-te sincer îngrijorat de soarta monumentelor. De aceea, îți răspund punctual, ca să ai o imagine exactă.
1. De la început, îți spun că starea Casei „Rebreanu” necesită restaurare și consolidare. Fiind în proprietate privată, DJC Argeș a emis proprietarului o obligație de folosință, care stipulează drepturile și obligațiile sale. Încă din 2009, după cum vezi în fotografiile anexate, DJC Argeș a efectuat inspecții la fața locului.
2. Proprietarul, Robert Erbașu, pe care îl cataloghezi drept “milionar în euro”, a plătit studii istorice, expertize tehnice de structură și rezistență (că așa prevede legislația) și a întocmit un proiect de restaurare, care a fost avizat de DJC Argeș încă din 2014. După aceea, nu a început lucrările. Nu cunosc motivul – probabil dorește să acceseze fonduri europene. În 2019, a prezentat DJC Argeș alt proiect, pentru care Comisia Zonală a Monumentelor Istorice a solicitat stabilirea clară a funcțiunii – locuință sau muzeu.
3. Ce poate face DJC Argeș în acest caz? Legislația specifică patrimoniului cultural sancționează intervențiile neautorizate asupra monumentelor și obligă proprietarii să își întrețină monumentul. Să sesizăm Parchetul că proprietarul își distruge casa? Pot dovedi asta, câtă vreme Robert Erbașu are un proiect de restaurare și consolidare? Va urgenta asta restaurarea?
La final, o notă personală. Să nu-ți închipui că nu-mi cunosc neputințele profesionale, generate de legislația din domeniu, care a rămas în urma realității. Cred că știu cât suferă patrimoniul cultural. Totuși, te asigur că fenomenul are cauze multiple. Statul și-a luat mâna de pe cele mai multe monumente, retrocedându-le. Cele rămase sunt subfinanțate. Planul Național de Restaurare este aproape blocat. Mulți dintre proprietarii particulari de monumente nu au bani, iar legislația nu le oferă compensații pentru ce investesc. Autoritățile locale sunt interesate de dezvoltări imobiliare, iar documentele de urbanism nu mai sunt actualizate, generând stări de confuzie. Și să o spunem și pe asta – multe din imobilele din Lista Monumentelor Istorice nu își justifică statutul. Au fost moștenite din vremea comunismului, când oamenii, de frica demolărilor, făceau pe dracu în patru să își declare casa monument. În toată această atmosferă toxică, direcțiile județene pentru cultură, cu personal insuficient și prost salarizat, prestează încă servicii pentru contribuabili, analizează documentații, emit avize, oferă consultații de specialitate, încercând să protejeze patrimoniul etc. O muncă anonimă, e drept, și puțin vizibilă. Mult mai vizibile sunt cazurile în care nu reușesc. Închipuiește-ți că nu întorc capul în aceste situații. Și mă doare.
Cristian Cocea,
director executiv Direcţia pentru Cultură Argeş

P.S. Dragă Cristian Cocea, cu fair-play-ul care ne caracterizează pe noi, cei de la Jurnalul de Argeş, ţi-am publicat dreptul la replică. Deşi pe mine nu m-ai convins. (Gabriel Grigore)