În ultimul timp, Muscelul a devenit zonă de refugiu permanent sau temporar pentru diverse celebrităţi. Scriitorul Nicolae Manolescu, regretatul actor Gheorghe Dinică, regizorul Șerban Marinescu, scrimera Laura Badea, scenograful Bob Nicolescu, ziaristul Cătălin Striblea şi mulţi alţii au avut sau îşi au case de vacanţă sau de pensionare prin jurul Câmpulungului sau pe Valea Dâmboviţei. Un caz puţin diferit este cel al campioanei olimpice Maricica Puică, retrasă în vecinătatea Câmpulungului pe o fostă proprietate a familiei soţului, Ion „Nelu” Puică, cel care i-a fost antrenor încă de la începutul carierei.
O carieră cu piedici şi implicarea lui Nicolae Mărăşescu
Doamna Meri, cum i se spune campioanei, a venit prima dată la Valea Mare-Pravăţ prin 1970, când deja era o atletă de excepţie. Numai că aveau să mai treacă ani până când talentul şi munca să-i fie puse în valoare. „Puică a avut mereu fler în a găsi şi pregăti campioane. Pe mine m-a luat lângă el pe când aveam vreo 16 ani, iar după alţi doi eram deja la lotul naţional. Tot el le-a descoperit pe Doina (n.r. Melinte) şi Violeta (n.r.: Beclea)”. Numai că întotdeauna au fost probleme în sportul românesc. „Mărăşescu (n.r.: Nicolae) şi Iolanda Balaş mult rău au făcut atletismului românesc. Mărăşescu lua totul de-a gata de la alţi antrenori şi îşi favoriza sportivele. El avea fosta nevastă şi grupa lui şi eu le învingeam şi tot ele aveau parte de condiţii. Munceam un an de zile şi îmi dădea un concurs… Ce performanţă să faci, dacă participi la un singur concurs. I-am reproşat şi mi-a spus că nu are nimic cu mine, ci cu Puică… Nu vroia să fie mai bun ca el. Şi nu-i vorba că am transpirat muncind, dar am adunat butoaie de lacrimi…”, îşi deapănă Maricica Puică amintirile mai puţin plăcute. Şi, spune ea, un fost şef al atletismului din vremuri trecute, l-a apostrofat pe Mărăşescu: „Generalul Dragnea îi spunea: «Mărăşescule, toată viaţa ai driblat atletismul românesc!»”.
Despre condițiile inumane de la Olimpiada de la Montreal: „Eram nouă fete în cameră, cu o singură toaletă”
Şi tot Mărăşescu a fost tartorul la Olimpiada din 1976, acolo unde Nadia Comăneci a făcut istorie. În primul rând a fost blocată plecarea la Montreal a lui Ion Puică. „A fost groaznic să stau două săptămâni fără el”, povesteşte doamna Meri. Iar condiţiile din parcul olimpic au fost inumane. „Nadia vă poate spune… Eram nouă fete în cameră, cu o singură toaletă, un singur duş. Se certau între ele… Una se trezea la prânz, că era la sărituri, alta mai dimineaţă… Eu trebuia să mă trezesc dimineaţă, la 7, să ies la înviorare. Dormeam în şortul în care alergam, în maieu, puneam adidaşi lângă pat…”. A cui era vina? „Canadienii trebuia să ne asigure condiţiile, dar era nevoie de implicarea oficialilor noştri. Numai noi am stat ca animalele. Eram văzuţi ca ultimii oameni! Au cărat oficialii de toate, cu geamantanele, şi mai puneau şi treningul de România pe ele… Lasă-l naibii, pune-l pe dos, să nu se vadă cine cară… Aşa erau ai noştri, dacă vedeau o hârtie pe jos şi-i plăcea, lua hârtia aia! Mereu m-am întrebat ce caută toată federaţia acolo, tot ministerul… Mai bine veneau cu un antrenor în plus”.
Un video pentru medalia olimpică
Au trecut ani, Maricica Puică a concurat cu succes. Recorduri mondiale la proba de o milă – „am câştigat un Mercedes, odată” – recorduri la 3.000 de metri în 1981, medalii de toate culorile la Mondiale şi Europene… Iar apogeul l-a atins în an olimpic, în 1984, atunci când a participat la nu mai puţin de 37 de curse. La Los Angeles a ajuns împreună cu antrenorul şi soţul ei, Ion Puică, deşi auzise că Mărăşescu sapă să îi împiedice prezenţa. Şi a ajuns în Statele Unite ale Americii după ce prezentase planul. Da, pe vremea comunismului era plan nu numai la fasole boabe şi capete de bovine, ci şi în sport. „Înainte de o competiţie trebuia să faci planul de pregătire şi semnai: la concursul ăsta, ce: locurile unu-trei, că, dacă spuneai mai mici, nici nu se uitau la tine. Şi, dacă puneai unu şi veneai pe doi, vaiii! Te tăia, nu-ţi mai dădeau condiţii, te chemau la raport: ce-ai făcut, Puică, tocmai ţie ţi s-a întâmplat. Mi-aduc aminte prin 1981, la crosul mondial din Spania, am abandonat că mi-am prins piciorul, că aveam arbori pe traseu şi mi s-au prins cuiele de la pantoful de alergare… N-am mai putut continua, iar când de-abia am ajuns la hotel, au sărit pe mine: <<Tovarăşa Puică, te gândeşti cum tocmai dumitale ţi s-a întâmplat!? Te dau afară>>”, îşi aminteşte campioana ajunsă acum la 67 de ani.
Înainte de Olimpiada din 1984 planul a fost tot unu-trei. Şi a fost îndeplinit. Medalie de aur la 3.000 de metri, bronz la 1.500 de metri. „Cursa de 1.500 de la Olimpiadă o regret. Dar aşa au făcut programul… Am alergat patru curse în patru zile, în calificări şi finale. Nici n-am avut timp să mă odihnesc. Două ore dacă mai aveam în plus între curse, sigur altul ar fi fost rezultatul. Am venit pe trei şi chiar am vrut să abandonez la un moment dat”, spune Maricica Puică. Şi îşi aminteşte că, în funcţie de situaţie, a existat şi caz în care a alergat două curse la doar 50 de minute distanţă între el şi le-a câştigat. Iar de la Los Angeles s-a întors cu un video pentru aur şi o combină audio pentru bronz.
A participat şi la Olimpiada din 1988, cea de la Seul. „În 1988, la Olimpiadă, mi-am declanşat finişul şi m-am accidentat… După o lună am reînceput antrenamentele, apoi m-am accidentat la Mondialul de sală şi am zis: gata! Măcar să rămân normală, să nu merg şchioapă”. Şi asta a fost! O carieră începută la Iaşi, în 1966, se încheia, cu flori şi lacrimi, la Piteşti, în 1989, la Campionatele Naţionale.
Trei ani în Spania, de patru ani la Valea Mare
După 1990, Maricica şi Ion Puică au plecat să antreneze în Spania, la Palma de Mallorca. „Am antrenat trei ani acolo, copii de peste cinci ani. Şi m-am antrenat cot la cot cu ei. Şi ce jale a fost când am plecat. Au vrut să ne dea pământ să rămânem acolo… Dar nu mai vroia omul meu să stăm”, îşi aminteşte campioana de la Los Angeles. Aşa că s-au întors în ţară şi s-au ocupat, treptat, de casa de la Valea Mare-Pravăţ. O casă în care ar fi putut sta din 1970, de atunci de când lui Ion Puică i se propusese să devină director la Liceul Sportiv din Câmpulung. „Casa am modificat-o în timp, am lucrat la ea şi înainte de Revoluţie. O cămăruţă aici, una colo, am transformat podul… Nu prea am avut bani, iar când am agonisit ceva i-am băgat într-o vilă, la Câmpulung, iar acum ne chinuim să o vindem”.
De patru ani, cei doi campioni stau permanent în căsuţa din Muscel, în locurile în care îşi avea casă şi tatăl lui Ion Puică, fost avocat. „Dar veneam des aici, în ultimii ani, aproape săptămânal”, îmi spune doamna Meri, cea care m-a asigurat, înainte să intru în curte, că a băgat toţi câinii în casă. Afară, în curte, pe lângă mulţimea de pitici de grădină, îşi fac somnul zeci de pisici. „Nu mi-au plăcut animalele dintotdeauna. Chiar mă deranja pe vremuri, când ieşeam la încălzire, să dau peste câte un câine. Acum, însă…”. Maricica Puică îşi îngrijeşte cu drag animalele şi unora le caută şi noi stăpâni. „Am acum un câine drăgălaş, am vorbit deja să îl adopte cineva!”. Şi, în timp ce pisicuţele dorm, campioana se ocupă cu treburile din gospodărie: „Când aţi venit, făceam suc de roşii”.
Departe de răul din sport
Doamna Meri spune că a avut mare noroc în viaţă şi în carieră fiindcă l-a avut alături pe cel care îi este soţ şi antrenor, mai ales că situaţia din sportul românesc a fost mereu una ciudată, cu intrigi, invidie, piedici, răutăţi şi nu numai: „Era o preacurvărie! Se dădeau la tine, vai, vai, mizerii mari… Eu am scăpat, mulţumesc lui Dumnezeu! Ori deschideai uşa cu piciorul, ori…”. Interesele erau mari, mai ales că trebuia făcut planul. De aceea antrenori ca Mărăşescu nu ezitau să preia de-a gata sportivele altora. Şi, în plus, mai erau oficialii şi partidul. „Oficialii au fost la mai multe olimpiade decât noi. Au mâncat pe spinarea noastră. Şi ne puneau şi piedici. Iar după aşa-zisa Revoluţie situaţia s-a menţinut”, precizează Maricica Puică.
Erau şi au fost probleme. „Plecam cu supa la pachet şi cu salam la noi, să adunăm banii, când mergeam la competiţii internaţionale. Dormeam în aeroport, că ne luau cele mai ieftine bilete şi pierdeam legătura. Ajungeam acolo şi după o oră intram la alergare. Sunt atâtea chestii de povestit! Dacă nu te conformai celor care conduceau, te tăiau din rădăcini, nu mai plecai nicăieri. Toată viaţa a fost o luptă încercând să faci performanţă din cauza unor răuvoitori. Nu-i interesa că reprezinţi România… Ca acum: dacă-şi umpleau buzunarele, nu mai conta nimic”, susţine campioana olimpică.
Ca să se detaşeze, deseori se implică în alte activităţi. Ajută copiii cu probleme, asistă la competiţii. „Uite, acum trebuie să mă duc o acţiune cu Monica Davidescu ( actrița Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”, n.red) sunt nişte cursuri pentru copii cu dizabilităţi şi au şi concursuri sportive… Eu dau startul, eu fac premierea…”.
„Ce se întâmplă în ţara asta?”
Multipla campioană Maricica Puică este şi acum în competiţie. Cu prostia, cu răutatea… „Acum m-am luat de gât cu ăia de la Minister… cică acum le dau copiilor manuale de Sport şi Dirigenţie… La ce le trebuie manuale de Sport, când eu îi învăţ?! Plecăm de la A la Z şi îi duc unde trebuie. Fiecare are planificare şi trebuie să ţii cont că sunt unii mai slăbuţi, unii mai bunuţi, facem diferit cu ei. Ce înveţi tu din manual, nene, să faci încălzirea, la ce mai e bun profesorul de sport? Profesorul trebuie să facă, de-aia e profesor. Să individualizeze pregătirea. Îţi dau eu o carte, ce faci tu copile cu cartea aia? Le-au umplut ghiozdanele de-i cocoşează. Ce faceţi, bă, nene?!”, se întreabă doamna Meri. Şi se revoltă iar: „Când îl văd pe mototolul ăla de ministru al Sportului… Au căzut pereţii ăia, plafonul la o şcoală şi el zice <<Le-aş spune părinţilor să nu-i ducă la şcoală!>>. Şi atunci unde să-i duc, bă, Bulă, bă?! La care şcoală? Să pleci de acasă la şapte dimineaţa ca să ajungi în altă parte, să mergi în aglomeraţia aia din Bucureşti?! Păi îmi amintesc că noi când ieşeam la şapte la înviorare, plângea sufletul în noi. Şi auzeam şi lupii, când eram în cantonament la Balvanyos, ţipam toţi să-i alungăm…”.
Nici dincolo de sport situaţia nu îi pare normală. „Cât au furat, Doamne! Furi cinci milioane, faci un an de puşcărie şi apoi îţi trăieşte tot neamul… Şi mai moare câte unul, se bat alţii pe banii ăia şi sunt, de fapt, banii statului. Dar ce să fac, că sunt prea mică!”. Iar reproşurile la adresa celor care conduc ţara nu întârzie: „De ce nu faceţi ca în străinătate…? Când vi se umple buzunarul, vă luaţi după ăia, dar la alte chestii, nu. Ce se întâmplă în ţara asta? Ferească, Dumnezeu!”.
Securiştii cu şlapi
După performanţele din Los Angeles, Maricica şi Ion Puică au scăpat de şicanele celor din Federaţie. Dar a fost testată în privinţa tentaţiei de a rămâne în străinătate. Sportiva legitimată prima dată la Dinamo, apoi la Olimpia, spune că, oricum, nu ar fi încercat asta. Deşi au existat cazuri… „Dacă vroiai să pleci, o făceai. Au rămas mulţi în străinătate. Cel mai rău era când pleca cineva de la Dinamo şi au fost cazuri. Apoi, după 1990, era simplu”, spune doamna Meri. Şi povesteşte cât de hilar era comportamentul securiştilor care o urmăreau: „Eu le spuneam securiştilor ochi albaştri sau maseuri. Dar ce puteau să-mi facă mie?! Eu plecam în alergare şi îi vedeam: în costum, cu cravată şi cu şlapi! Mor: cu şlapi de le intrau între degete ciorapii… Şi cum să se ţină de mine, dacă făceam două lansate, două sprinturi, cum să mă mai prinzi. Rămâneau ca proştii în costum şi cu şlapi”.
„Visez şi acum că alerg”
„După retragere, nici nu-mi venea să cred când am ajuns la prima zi fără antrenament. Eu şi acum tot visez că alerg, că nu-mi găsesc hotelul, că nu pot să urc scările, că mă împiedic în concurs…”
Promisiunea primarului
Am ajuns la doamna Meri însoţit de primarul comunei Valea Mare-Pravăţ, Ion Boncoi. Un drum per-pedes de vreo câteva minute în care ne-am revoltat de situaţia de pe DN 73, cu semafoare în funcţiune şi muncitori lipsă, în care primarul a vorbit despre ce mai are de făcut în localitate. A fost o discuţie în trei, finalizată cu o promisiune a edilului comunei. Poate chiar două… Şi asta pentru că am întrebat-o pe campioana stabilită în Muscel dacă are probleme cu autorităţile locale, cu cineva din Primărie. Iar răspunsul a venit imediat: „Să-l ferească, Dumnezeu, pe acel om, că îl alerg până la New York şi înapoi!”. Şi, către primar: „Apropo, şefu´, când faci şanţul?!”. „E băgat la licitaţie”, spune Ion Boncoi.
0 Comentarii