O, Doamne, cât de mult îşi preţuieşte statul acesta cetăţenii săi. Câţi sunt şi când se duc.
Adrian Păunescu. Toţi poeţii la un loc din toată istoria noastră literară nu au însumat atâta iubire, nu au fost admiraţi de atâtea zeci de mii de tineri, nu au fost ovaţionaţi în atâtea săli, pe atâtea stadioane, în atâtea oraşe.
Numai în oştiri, la război, se puteau aduna pe vremuri atâtea mulţimi, la răscoale şi la revoluţii şi la mitinguri… Dar numai la el bucuroşi, fericiţi, uneori până la extaz sau chiar căzuţi în transă.
Chiar şi numai pentru atât – dar n-a fost numai atât, din cele trei sute de mii de versuri s-ar putea selecta câteva cărţi de excepţie – se cuvenea să fie înhumat cu onoruri militare.
Şi a fost. Generos cum este, statul a făcut pentru el sacrificiul de a rupe din bugetul său sărac şi de împrumut cu dobândă suma care să acopere costul gloanţelor oarbe care s-au tras în cele trei salve, după regulament. Chiar dacă ar fi fost muniţie rămasă în stoc din timpul războiului şi înregistrată fără valoare, tot ar fi fost ceva… La care s-a mai adăugat şi fanfara militară şi o formaţiune de militari în costume de paradă. Ca dovadă de cât suflet pune statul pentru fii săi.
Dar ce păcat că ţara n-a văzut acel moment. Şi nici nu l-a auzit din gura statului. Adică de la nivelul conducerii de stat. Şi cine este conducerea statului la această oră? Bineînţeles preşedinţia, guvernul, parlamentul. Şi ce a făcut pentru ca fapta ei să fie cunoscută instantaneu de cât mai mulţi cetăţeni? Nimic! Ba chiar a deturnat-o. Când sicriul poetului era vârât în criptă, pe posturile de televiziune ale statului se transmiteau cântece de veselie, joc şi voie bună, snoave şi fâţâieli de majorete dezbrăcăţele şi lipicioase.
Este adevărat că televiziunile, oricât de naţionale şi de publice ar fi, nu sunt conduse de preşedintele ţării, de şeful guvernului, de preşedinţii camerelor parlamentare. Că ele au conduceri colective din reprezentanţi care lucrează după program aprobat şi dau seama de activitatea lor prin rapoarte periodice. Că angajamentul televiziunilor este de a rămâne echidistante. Neutru, pasiv, indiferent, ba chiar sfidător, statul a cedat mogulilor iniţiativa şi dreptul de a transmite ceremonia, care, prin televiziunile lor, au relatat totul de la Ateneu la biserică, de la biserică la cimitir, din prima până în ultima clipă.
Acuma, eu nu ştiu dacă n-au existat şi anume lacune. Nu l-am văzut şi nu l-am auzit în momentul despărţirii nici pe reprezentantul preşedintelui, nici pe al guvernului, nici pe al parlamentului. Nici prezenţa ministrului culturii, domnul Kelemen Hunor, care nu se poate să nu fi fost pe acolo.
În rest, puterea poate să stea liniştită. Cu vremea, amintirile se vor amesteca şi nimeni nu va mai şti cine a transmis evenimentul. După cum nu se mai cunosc nici sursele imaginilor cu domnul Emil Boc la coasă, cu domnul Traian Băsescu pe ringul de dans, cu doamna Udrea pe calul bălan.
Nu vă faceţi iluzii, domnilor poeţi!
Prof. Marin Ioniţă