În timp ce poetul agoniza pe patul de spital, jurnalistul argeşean Mihai Alexandrescu scria pe blog:  “Citesc ştiri despre Păunescu, foarte bolnav, internat, cu pronostic incert. În toate ştirile, poetul este dublat de lingăul lui Ceauşescu. Caracterul stă ca o umbră hâdă în spinarea sensibilităţii poetice. Este un complex existenţial care nu poate fi extras din tragic. Răul din societate a existat şi pentru că au existat oameni – unii chiar sensibili şi talentaţi – care au pus umărul la proliferarea lui. Hitler n-ar fi fost posibil fără Goering şi Goebbels, iar Ceauşescu fără păuneşti de tot soiul şi de toată mâna. Cea mai tristă scuză – şi cea mai tragică – este aceea că a lăudat ca să poată scrie. Ca şi cum scrisul n-ar fi fost, altfel, posibil. Sunt mulţi astfel de foşti care se scuză în acelaşi mod. În fapt, găsesc scuze, explicaţii, pentru a fi fost cândva nişte jigodii“. Apoi s-au rostit nume.
În faţa unei astfel de judecăţi brutale (măcar în context), în liniştea Tribunalului opiniei publice, m-am ridicat şi am spus:  „Prieteni, ar fi bine să renunţăm la a pune etichete – Paler, secretînd ură, Păunescu, lingăul lui Ceauşescu, Celine şi Pound – admiratori ai nazismului, Kundera – colaborator. O judecată dreaptă se face după fapte, după consecinţele faptelor, după circumstanţele în care s-a făptuit, după intenţiile făptuitorului. Ceea ce nu-i reuşea totdeauna nici măcar lui Solomon. Noi, ceilalţi, mai bine ne-am conduce după principiul – Să arunce primul piatra cel care n-are niciun păcat! În ce mă priveşte, pe măsură ce îmbătrînesc, sînt tot mai puţin tentat de judecăţile morale. Probabil că mi-am luat şi eu partea de ticăloşie, probabil că observ cît de mică e diferenţa între bine şi rău”.
Atît mi-a trebuit! Cu o privire încruntată, Mihai a scris: “Nu relativiza lucrurile! Hai să vedem fapte şi situaţii, dacă vrei… Paleologu poate fi iertat că a turnat sub tortură. Când îţi bagă acul sub unghie, milimetru cu milimetru şi când îţi zdrobeşte încheieturile, nu mai eşti un om integru. Asta este o circumstanţă, aşa cum spui. Dar când nu te obligă nimeni – dar nimeni! – să fii poet de curte şi totuşi o faci (fiind tezist, legitimând prin poezie un sistem criminal şi un dictator) singura problemă rămâne mizeria caracterului – pe care n-ai cum s-o ascunzi semenilor tăi prin disimulări şi fraze!  Consecinţele, în cazul de faţă sunt uşor de văzut (…) Dictaturile găsesc un reazem puternic în astfel de gesturi şi dacă astfel de gesturi n-ar exista (comise de fel de fel de oportunişti), dictaturile n-ar exista – ţi-a spus-o Hannah Arendt, în “Originile totalitarismului”… Să arunce primul piatra cel fără de păcat????… Păi, una e să fi achitat întreţinerea cu două zile mai târziu şi alta e să fi unul dintre stâlpii de susţinere a propagandei comuniste. Una e să tragi o palmă cuiva, alta e să siluieşti un popor. Sunt păcate şi păcate, despre ce vorbim aici? (…) Dacă le dăm naibii de judecăţi morale, înseamnă că totul e permis, or, hai să fim serioşi, nu-ţi trebuie doctorat în ştiinţe morale ca să pricepi că n-a fost bun comunismul”
Simţind că îmi fuge pămîntul de sub picioare, am mai avut puterea să murmur: “Mişule, în urmă cu vreo zece ani am făcut o emisiune TV cu Păunescu. El se aştepta la mai mare deferenţă, însă io l-am pocnit cu aceleaşi aprecieri pe care le faci tu, acu… La început, s-a enervat! M-a luat de sus, mi-a spus bancul cu iepuraşul care curăţă puşca şi spune prostii. Apoi a început să se apere, să spună că el a crezut în ideile de stînga, că Ceauşescu din anii 70 nu era tot ala din 89, că personal a promovat valorile româneşti, că la Cenaclu s-a cîntat “Trăiască Ceauşescu…” dar şi colinde, şi John Lennon. În faţa încrîncenării mele inchizitoriale, a renunţat, în sfîrşit, să argumenteze. Pe faţă i se citea o tristeţe uluitoare. Probabil că-şi spunea: uite ce s-a ales de viaţa mea, de vine orice tînăr de-ăsta şi mă judecă de parc-ar avea dreptul, de parcă ideile mele, poeziile mele, gazetăria mea n-ar mai însemna nimic în faţa păcatului că l-am omagiat pe Ceauşescu… În faţa acestei tristeţi, mie mi s-a făcut ruşine să mai judec. Ceea ce-ţi doresc şi ţie. Pentru că aici nu e vorba despre comunism ci despre un om. Cu lumini şi umbre. Repet – să ridice piatra cel care n-are niciun păcat! 
P.S. Niciodată nu te decizi cît de ticălos vei fi. Pur şi simplu, se întîmplă.
Vorbele astea mi-au adus şi mie condamnarea. Mişu a dat verdictul: “Cristi, vezi tu cum “naturelul” oamenilor din România a fost alterat – şi se vede şi în ziua de azi? (…) Tristeţea lui, într-o emisiune confortabilă de televiziune? Pentru o secundă, hai să ne imaginăm “tristeţea” lui N. Steinhardt, a lui C. Noica, a lui M. Vulcănescu etc. când venea noaptea, la Gherla, iar caraliul venea să-i scoată la anchetă. Nu la o anchetă călduţă în faţa camerelor de luat vederi, ci la ancheta aia cu pumni în faţă, bocanci în stomac şi pleznituri cu vâna de bou. Hai să ne gândim la oameni ca Petre Ţuţea care şi-a sfidat anchetatorii. Ăştia îi spuneau: “Am auzit că ai vorbit împotriva regimului…” Iar el răspundea: “Împotriva voastră vorbeşte toată lumea, eu ce să mai adaug?” Şi îşi lua bocancul în gură… Iar, înaintea morţii, era în stare ca, pentru poporul român să strige “Excelsior!” Să ne amintim de Radu Gyr, care a făcut închisoare pentru o poezie! De Nichifor Crainic! Tristeţea lui Păunescu…. Ce mari manipulatori au fost oamenii ăştia, dragă prietene! Ţi s-a făcut ruşine să mai judeci? De ce? De cine? Ce mari manipulatori au fost! Autorii pe care i-am numit nici măcar nu se studiază în şcoala românească. Asta e nedreptatea. Asta e ruşinea. Şi de aici ar trebui să vină tristeţea…  Despre ticăloşie să vorbim? Oamenii care au ales să crape în închisorile comuniste au ales că nu trebuie să fie DELOC ticăloşi. Veneau dintr-o epocă în care demnitatea nu era o vorbă goală… Tocmai ca noi să înţelegem ce înseamnă să crăpi demn şi să nu cădem în genunchi ca robii în faţa oricărui serv al regimului. Mă uit cu durere că acest comunism a reuşit să le pulverizeze exemplul. Ne amintim tristeţile lui Păunescu şi-i uităm pe martiri. Adevăraţii martiri. Le ţinem cărţile în bibliotecă, îi citim, dar le uităm vieţile, exemplele lor”.
Ce să mai zici cînd sînt chemaţi la bară Ţuţea, Radu Gyr şi Noica? Am căzut la loc pe scaun. Şi am căutat să-l urăsc şi eu pe Păunescu, măcar atît cît îl iubesc pe Noica. Dar n-am reuşit. Da, Păunescu are păcatele lui. Da, nu poate sta în faţa unor martiri morţi în închisori. Dar măcar o condamnare cu suspendare se poate? Pot salva de la ardere măcar poeziile lui de dragoste? Măcar jurnalismul excelent de la “Flacăra”, unde Paler a publicat “Un muzeu în labirint” şi Nistorescu s-a consacrat cu reportaje? Pot să păstrez un pic din emoţia Cenaclului Flacăra? Vă rog frumos, măcar atît se poate?
P.S. La ora trimiterii acestui material către gazetă, Adrian Păunescu se agăţa încă de viaţă. Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui!
(Cristian Cocea)