Buna-credinţă, jurnalismul şi o întâmplare cu tâlc

În ziua de azi și ca întotdeauna, caracteristicile cele mai importante ale jurnalismului sunt gradul de subiectivitate, nivelul de educație personală și buna credință, însușiri ale autorului. Iar dacă nivelul de subiectivitate și nivelul de educație sunt noțiuni care depind mai puțin de voința jurnalistului, buna- credință, care este cea mai importantă însușire, depinde numai și numai de voința acestuia. Mai adaug că, dacă jurnalistul scrie articolul cu bună-credință, e necesar ca și cititorul să aibă aceeași bună-credință. Un proverb spune că frumusețea e în ochiul privitorului. Nu trebuie să caute pete în soare, că le va găsi!

Termenul tehnic buna-credință (în latină Bona fide) este și un concept juridic, care a fost fundamentat de juristul roman Marcus Tullius Cicero și este definit în diverse moduri în toate doctrinele de drept. În noul Cod civil din țara noastră se prevede, la art. 14:
”(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
(2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară”.
Legat de profesia de jurnalist și de obligativitatea bunei-credințe cu care trebuie practicată, voi povesti în continuare o întâmplare de acum mai mulți ani în urmă, care este un exemplu revelator. Această întâmplare mi s-a întâmplat mie și o povestesc întotdeauna când vine vorba despre buna-credință în jurnalism.

Ei bine, într-o bună zi m-a sunat tatăl unei colege de la Jurnalul de Argeș să mă roage să stau de vorbă cu el, că are o gravă problemă personală și crede că doar eu pot să-l ajut. A venit omul și mi-a spus că i-a fost suspendat permisul de conducere auto pentru că nu a acordat prioritate unui alt autovehicul. Întâmplător, acest alt autovehicul era chiar o mașină de poliție. Și a venit să mă roage pe mine, în calitate de șef al fiicei lui, care lucra la ziar mai mult pe social și poliție-justiție, ca aceasta să-l ajute să recapete permisul, mai ales că, după părerea lui, fapta de neacordare de prioritate nu era foarte clară, așa că suspendarea permisului era cam abuz. Că știe faptul că fiica lui are relații mari la poliție, că a mai ajutat pe cineva din familie, într-o situație cam la fel.

Mi-a spus că i-a cerut fetei lui să intervină pentru a rezolva problema, dar aceasta îl „plimbă”, cum se zice, sub diferite pretexte. Și crede că eu, în calitatea mea de șef al fetei lui și de om respectat de aceasta, am posibilitatea s-o conving să-l ajute, să rezolve problema. După ce l-am ascultat, firesc (nu știu dacă e cel mai potrivit cuvânt – având în vedere situația dată), i-am spus că voi vorbi cu fiica lui.

Și am vorbit! Și am aflat motivul pentru care fiica lui nu voia să-l ajute. Mi-a zis aceasta, cu năduf în voce, că „dacă mi-ar fi spus: «Fata tatei, uite, am greșit că n-am dat prioritate și, normal, mi-a fost suspendat permisul, te rog ajută-mă», aș fi încercat să-l ajut cu mare plăcere, că e tatăl meu. Dar nu, el îmi zice: «Să fie ai dracului de milițieni nenorociți, mi-au luat permisul pe nedrept». Or, mașina poliției era cât pe-aci să intre în el, că am vorbit cu polițistul care era la volan. Nu-l ajut, că, dacă l-aș ajuta, nu ar înțelege nimic. Toată munca mea la ziar o fac cu bună-credință și mi se pare că, în această situație, mai degrabă îl ajut pe tata lăsându-l să stea fără permis, că așa va înțelege și el că, dacă greșește, plătește”.

Citește și Ce a declarat profesorul Gerhard Speckbacher de la Universitatea din Viena despre studiile lui Vlad Voiculescu

Citește și Despre defilare, presă şi „eroii” din lupta contra Covid