# Reportaj cu și despre Adi Popa de la „Muscel TV”, unul dintre veteranii presei din Câmpulung
Când era mic, de ziua lui de naștere se defila. Apoi el, după ce asista la eveniment, mergea la cofetărie ca să primească dulcele de aniversare dăruit de părinți. Asta e o chestie care face parte din farmecul copilăriei, din perioada în care chiar crezi că viața e frumoasă, tu poți să fii un supererou și toată lumea știe asta. Soarta a făcut ca peste ani el să facă cuplu în viață și meserie cu cea care credea, pe când era fetiță, că focul lui Sumedru se aprinde pentru propria aniversare a zilei de naștere. El e Adrian Popa, născut pe 1 mai, ea e Ema Popa, născută în ajun de Sfântul Dumitru. Ambii marchează de decenii activitatea „Muscel TV” și nu numai… Iar dacă în urmă cu doi ani, când au prins în Belgia atentatul de la Bruxelles, am discutat mai mult cu Ema, acum a venit rândul lui Adi să depene povestea. Despre el și despre presă.

De la studenția la AR, la presă…

Spune Adi că e interesant pentru un copil să beneficieze de o asemenea asociere, să lege propria aniversare de un eveniment public. „Nu înțelegeam eu semnificația zilei, pentru mine era o bucurie că de ziua mea primesc asemenea onoruri”, zâmbește el înainte de a-mi spune că pe atunci, pe când cu defilarea, voia să devină cascador. „După ce am mai crescut, au început sugestiile celor din familie, inginer electronist, zicea tata, medic, zicea mama, dar mie îmi plăceau mașinile, de la cum arată la modul de funcționare, inclusiv a motorului. Așa că am ajuns la AR, în Pitești, iar gândul era că o să ajung la ARO. Doar că nu mă atrăgea ideea să intru în mulțime. Niciodată nu a fost comodă pentru mine ideea de a fi cu gloata, nu că aș fi fost eu altfel, pur și simplu mi se părea obositor și lipsit de orice provocare. Aveam imaginea autobuzelor care veneau de la uzină, după ce auzeam sirena, și în Câmpulung și la Pitești, și vedeam prin geamurile autobuzelor niște oameni ale căror căpățâni se bălăngăneau, ei fiind ațipiți… M-a speriat cumva perspectiva de a deveni un asemenea călător în autobuz, dar, oricum, nu a mai fost cazul să ajung la uzină. Când am terminat eu facultatea, începuse să se termine și povestea asta cu uzina”, povestește directorul de la „Muscel TV” despre cum el și generația care a prins Revoluția în liceu au ieșit oarecum dezorientați de pe băncile facultății, la mijlocul anilor ´90, atunci când lucrurile deja se schimbau în țară. Iar depărtarea de visul de a fi inginer i-a fost sugerată și de către actualul senator Gheorghe Marin, pe atunci director la Cesar ARO și profesor îndrumător pentru proiectul de diplomă al lui Adi Popa având ca temă motoarele. „M-a dezamăgit, m-a scos din linia mea, n-am înțeles atunci, dar am înțeles apoi că avea dreptate”, își amintește inginerul câmpulungean devenit ulterior jurnalist.

De la translator, la realizator de emisiuni TV

Dar înainte de a ajunge la TV a mai trecut prin câteva. Translator de română-engleză, agent de asigurări, agent de vânzări, inginer la un service auto. Nu era ca la fabrică, ba chiar au fost și domenii de competiție, însă la un moment dat provocările au dispărut, Adi nu se mai regăsea în ceea ce face. Până când… „În presă am ajuns întâmplător, la sugestia mamei. Era un anunț în «Evenimentul muscelean» prin care se căutau redactori și operatori TV. Eu eram cât de cât apropiat de presă, eram consumator de presă, citeam ziarele, urmăream emisiuni TV, ascultam radio, mereu mi-a plăcut să fiu ancorat în realitate. Prima dată am ezitat. Dar apoi m-am dus, că mă atrăgea ideea, mi se părea provocator și misterios… Așa am ajuns în 2000 la «Tele 7 Muscel» și mi-am dat seama că m-am lipit, că îmi place. Am făcut știri, apoi emisiuni, la sugestia lui Paul Vișan, patronul postului. Prima emisiune a fost în direct, cu emoții. Apăruse noul Cod fiscal, nu prea eram în temă, și i-am avut ca invitați pe directorii de la Administrația Fiscală Câmpulung, Ion Ilinca și Narcis Mitu. Dar se pare că a ieșit bine și asta fac de atunci încoace. Doar că în aprilie 2001 am plecat de la «Tele 7» și în iunie m-am dus la «Muscel TV»”, rememorează el începuturile în cariera de jurnalist.

Citește și Jurnalişti musceleni în lupta anticorupţie

Citește și Fondurile europene de coeziune, sub lupa jurnaliștilor conectați sub umbrela PressHub

Citește și Revenire-surpriză pe micile ecrane! Jurnalista Dana Grecu Chera va avea propria emisiune de seară

Presa nu mai e ce-a fost

Au fost ani de presă pe bune. Doar că… „Sincer, față de acea perioadă de început, eu sunt foarte dezamăgit de ceea ce se întâmplă acum în presă, în general. Pe de o parte, din cauza faptului că unii se limitează la a prelua și a difuza comunicate ca atare sau declarații făcute de diverși prin conferințe de presă, iar pe de altă parte, alții vând senzațional de doi lei, foarte gol în ceea ce înseamnă conținut”, spune Adi Popa, care nu vede un viitor presei. „Părerea mea e că presa, așa cum o percepem azi, cum o cunoaștem, va dispărea, dacă va continua trendul dezvoltării online-ului și dacă nu va apărea o criză majoră care să ne întoarcă la scrisul cu pixul. Altfel nu văd de ce ar mai fi nevoie de organisme de presă, atâta timp cât omul își poate lua informația absolut de unde dorește el, de pe contul de facebook al unui individ, al formațiunii politice, al comerciantului, al oricui… Impresia mea e că în momentul de față ne aflăm într-un vârtej care crește în intensitate. Toți oamenii se grăbesc, vor să ardă etapele în anumite situații, iar chestia asta generează lipsa de alocare de timp pentru o pasiune, o curiozitate a omului. Nu se mai face cum făceam noi, să ajungi acasă, te faci comod, te uiți la TV la un film sau iei ziarul să îl răsfoiești. Acum omul face treaba asta fie în timp ce se deplasează cu mașina, fie în timp ce e la serviciu, fie oricând altundeva, fiindcă astfel economisește timp. Dacă îl interesează ceva, a tastat pe telefon, a aflat informația. Dezavantajul e că, de cele mai multe ori, informația e superficială, el o percepe și mai superficial, nu mai are preocuparea de a afla comparativ dacă e o informație corectă, astfel că ceea ce acum se numește fake news va prinde din ce în ce mai mult. Oamenii sunt creduli, în mintea lor este că, dacă cineva scrie sau spune un lucru, cineva ăla fiind totuși o persoană al cărei cuvânt trebuie să conteze, apoi așa și stau lucrurile.
De-aia ne trezim că suntem informați eronat, că oamenii nu mai înțeleg nimic din ce se întâmplă, că se radicalizează unii într-o extremă, alții în alta. Lucru care mă îngrijorează. Acesta, dacă e să găsesc o mare vină a ceea ce înseamnă presă în toate mediile, este efectul pe care l-a generat în rândul oamenilor această radicalizare. Nu mai poți să discuți calm cu cineva în condițiile în care ai păreri diferite. Te cataloghează direct că cine nu e cu mine e împotriva mea, îți plasează o etichetă și devine agresiv. Cei care sunt radicalizați sunt foarte agresivi cu ceilalți. Dar de ce nu te limitezi la a-ți expune opinia ta, de ce trebuie totdeauna să-l ataci pe celălalt? Nu mai suntem dispuși să acceptăm opinii. Am devenit agresivi, ne repezim să jignim, încă nu să lovim, dar nu suntem departe în ritmul ăsta”, conchide cu regret Popa.

Amintirea amară a femeii fără casă

Lucrând în domeniul mass-media de atâția ani, Adi Popa a văzut, a auzit și a perceput multe. „M-au șocat și mă șochează în continuare lucrurile dure ale vieții, mă refer la chestiuni de genul accidente, drame ale unor oameni. Cu așa ceva nu ai cum să te obișnuiești. Unii spun că da, dar eu nu. Mai discut și cu Ema și e de aceeași părere: asta nu putem s-o facem. Și nu vreau să o fac. E mult prea mult pentru mine, mă marchează și îmi revin greu, mă consumă. Altceva, ce să spun, nu mă șocheză, nici măcar nu mă mai miră nimic. Asta după o perioadă a vieții în care am trăit dezamăgiri, eu fiind crescut și format într-un fel și având anumite așteptări, și după momentul în care am înțeles că oamenii mai și trădează, că dreptatea nu face mereu parte din viața ta, că totdeauna depinzi și de altcineva, într-un fel sau altul, și atunci trebuie să fii capabil să faci un compromis. Am lăsat la o parte așteptările pe care le aveam și am abordat lucrurile invers: am zis că nu mă aștept ca cineva să vrea să-mi facă bine, să-i pese… Și atunci am scăpat de dezamăgiri și mi-am creat bucurii. Atunci când cineva e amabil îți spui că, iată, mai sunt și oameni buni”, spune el despre ce înseamnă viața în presă. Și spune că multe l-au impresionat și continuă să îl impresioneze pozitiv lucrurile pe care le fac oamenii buni și tinerii care performează. De cealaltă parte: „Un caz care m-a impresionat a fost cel al unui incendiu la o casă din zona Gării. Cred că eram la «Tele 7 Muscel». Atunci, ca om de presă, am cunoscut-o pe femeia respectivă, am și lansat un apel de ajutorare a ei, fiindcă nu avea cu ce. M-a impresionat faptul că femeia nu a reconstruit casa, umblă pe străzi cu un câine după ea, doarme pe unde apucă… Dacă vrei, pentru mine e un exemplu despre cum ți se poate schimba viața la propriu dintr-o scânteie”… Asta este una din impresiile din zona negativă.
L-am întrebat rapid dacă, în acești ani de jurnalism, s-a simțit vreodată: mândru, plictisit, jenat, nervos, dezamăgit, dezorientat și surprins. Iar răspunsurile au venit rapid, identice: „Da. Păi, tocmai asta căutăm în presă. Viața. Tot ceea ce m-ai întrebat tu înseamnă viață. Dacă într-o zi nu ai trăit sentimentele astea, înseamnă că s-a întâmplat ceva, nu știu, am ajuns la uzină și aștepți să sune sirena să te duci acasă cu autobuzul”. Iar oameni deosebiți, pe care poate că altfel nu i-ar fi cunoscut… „Îmi plac oamenii, dar nu ideea de om. Așa aș vrea să văd eu societatea, nu unul care să le știe el pe toate și care e cel mai bun, ci mai mulți care sunt buni și dezbat, se confruntă în idei și așa apare ceva bun pentru ceilalți. Însă există un om pe care l-am cunoscut și care nu mai e în lumea asta, părintele stareț Serafim, care a fost duhovnicul meu. Deși era mai mic decât mine ca vârstă, de la el am învățat multe lucruri, dar ceea ce mi-a rămas și îmi va rămâne în permanență este bunătatea pe care o emana prin toți porii. El ne-a fost dat, iar cei care l-au cunoscut au fost privilegiați”, astfel vorbește Adi Popa despre persoanele deosebite.

De la TV, la muzică de radio

Adi Popa nu face doar televiziune. A cochetat și cu presa scrisă, demarând proiectul „Timpul muscelenilor”, o publicație cu ștaif, departe de senzațional, iar de prin 2017, de când a preluat și conducerea la «Muscel FM», realizează și o emisiune radio. „M-am îndreptat spre ceea îmi place și nu aș fi putut face la TV. E vorba despre muzică, fiindcă îmi place muzica în general, toate genurile, cu condiția să vibreze pe lungimea mea de undă. Și nici nu judec gusturile oamenilor din acest punct de vedere. Eu fac un fel de restituire. Beneficiez de o colecție bogată de discuri vinil, cu acestea am crescut în copilărie și adolescență. Era bucuria mea de seară, la sfârșitul zilei… Iar acum e o bucurie să împărtășesc această bucurie și altora care fie mai au asemenea discuri, fie nu le mai au și celor care le descoperă acum. Și e vorba de muzică și mai veche, dar și mai nouă, și românească, și străină, dar neapărat de pe vinil. Ofer și informații despre perioadă, compozitor, textier, interpret”, explică Adi pasiunea pentru muzică. O pasiune înfierbântată datorită lui Alexandru Andrieș, reperul muzical pe când era licean și se relaxa seara cu un disc, un balcon deschis și parfum de floare de tei. Cum se deconectează de la viața grăbită de acum? „Mai greu ca înainte. Acasă, cu Ema, în grădină, cu animăluțele noastre și motanul veteran, bucurându-ne, jucându-ne… Mai rar, tot împreună, la pescuit. Ea prinde mai mult pește, dar sunt bucuros că și-a depășit profesorul, adică pe mine”, zâmbește directorul „Muscel Media”.

„Erou nu e cel care îşi face meseria”

Inevitabil, am ajuns la situația de acum, la Covid și „eroii” care îl combat. „Ca să neg existența noului coronavirus ar trebui să cunosc cum sunt construite și cum funcționează aparatele de testare. Dar nu știu. Așa că, atâta timp cât niște aparate de testare din lumea largă confirmă existența unui organism, înseamnă că ceva există. Iar atâta timp cât organismul ăla generează efecte asupra sănătății oamenilor, înseamnă că el face rău, nu și bine. N-am avut noi norocul să trăim o pandemie de lucruri care să ne facă bine! Cunosc oameni care s-au îmbolnăvit, cunosc oameni care, bolnavi fiind, nu au avut niciun fel de probleme, asimptomatici fiind, cum se spune, cunosc oameni care, bolnavi fiind, s-au simțit rău și au avut diverse simptome. Nu sunt specialist, nu-mi permit să neg și am un principiu după care mă conduc: atâta timp cât există un risc potențial, nu am de ce să mă duc cu capul în perete. Prefer să-mi iau o măsură de precauție pentru mine și familia mea. Părinții mei sunt oameni în vârstă… Cum m-aș simți eu, dacă, ignorând ceea ce se întâmplă, m-aș infecta, i-aș infecta și, ferească Dumnezeu, s-ar întâmpla ceva cu ei? Ar fi o povară pe care nu aș putea-o purta cu mine tot restul vieții, motiv pentru care nu vreau să fiu pus într-o asemenea postură. Mi se pare că a face gestul minim de a purta o mască, de a mă spăla pe mâini, de a fi, în general, precaut și de a nu mă băga în înghesuială, că, oricum, niciodată nu mi-a plăcut, nu e un sacrificiu. Din perspectiva asta nu-i înțeleg pe cei care sunt foarte vocali spunând că ni se retează libertățile. Faptul că sunt chemat să fiu mai atent nu mi se pare o retezare a libertăților”, susține Adi, cel care nu e de acord cu existența eroilor în pandemie. „Eu nu accept termenul de eroi. Și asta pentru că îți bați joc de eroii adevărați. Să fii erou e altceva decât să-ți faci treaba. A-ți face treaba înseamnă doar stare de normalitate. Faptul că te expui unor riscuri face parte din meseria ta. Ți le-ai asumat în momentul în care ți-ai asumat meseria. Și aici e vorba și de medici, și de polițiști, și de militari și de… jurnaliști. Pentru că asta este, sunt anumite riscuri la care ne expunem și noi și pe care ni le-am asumat. Și atunci cum poți să spui că e erou unul care doar își face treaba?”, explică realizatorul TV chestiunea cu „eroii”.

„Politica se «pupă» cu orice, dar nu e de înţeles”

A făcut și politică, așa că îl întreb dacă e un avantaj pentru un politician faptul că are experiența activității în presă, dacă se… pupă una cu alta. „Jurnalismul se pupă cam cu orice, dacă stai să te gândești. Politica, la rândul ei, se pupă cu absolut orice, mai puțin cu ideea de moralitate. Altfel, politica e foarte complicată. Înainte să o încerc cu degetul, aveam impresia că o știu, dar, când am fost pus în acea postură, mi-am dat seama că nu intuiam nici măcar 20% din ceea ce se întâmplă de fapt. Trecând prin ea, acum pot să spun că nu înțeleg politica sub nicio formă. Și nu pare a fi o rețetă jurnalist-politician. Cel mai mult te ajută știința comunicării. Am urmărit cu interes și am văzut rezultatele concrete a ceea ce s-a întâmplat în alegeri la Câmpulung prin prezența Elenei Lăsconi. S-a văzut în campanie că e lider în ceea ce privește comunicarea, pentru că știe. Știe să atragă din toate zonele, știe să se plieze pe om”, susține Adi.
Și fiindcă începutul a fost cu defilare, îl întreb ce s-ar fi întâmplat acum dacă am fi fost tot sub regim comunist. „Dacă eram în comunism, cred că niciunul dintre noi nu lucra în presă: nici eu, nici tu. Dacă, totuși, lucram în presă, acest dialog nu ar fi avut loc. Și dacă exista Covid, atunci nu am fi știut, așa că ar fi fost liber la defilare”.
Cătălin Ioan Butoiu