Catalogul documentelor Ţării Româneşti prezintă un hrisov domnesc al lui Albu din Miroşi către Pătraşcu Vodă la 1555. Se pare că mai înainte de acesta, avem totuşi o altă mărturie: în actul din 19 iunie 1551 (7059), prin care Mircea Ciobanul (fiul lui Radu cel Mare) întăreşte unor persoane dreptul asupra unor proprietăţi apare numele actualei comune Miroşi. Aceasta este, cel puţin până acum, cea mai veche atestare documentară a localităţii. În secolul XVII, Miroşul făcea parte din trupul de sate aflat sub „stăpânirea” boierilor Bălăceni, iar după 1700 satul trece în proprietatea vornicului Drugănescu. În anul 1748, satul este trecut în lista satelor din Teleorman, în lucrarea de istorie a lui Dionisie Fotino. La 1757, la 20 martie, Safta Drugănescu, în urma morţii soţului său, lasă averea fiului său Scarlat Drugănescu, iar ea se călugăreşte la Mănăstirea Ţigăneşti. În anul 1790, satul apare ca două unităţi aparte sub denumirea de Miroşul de Sus şi Miroşul de Jos, confirmând de altfel o realitate a timpului, când majoritatea satelor erau divizate în cătune distincte. După moartea lui Scarlat Drugănescu, în 1796, proprietatea Miroşului, revine fiilor săi Iancu şi Constandin, acesta din urmă numit Bălăceanu, după numele soţului al doilea, al mamei. În 1851 proprietara Miroşului era Catinca Drugănescu care va cauza multe greutăţi sătenilor, aşa cum vom vedea. Ea va lăsa averea fetei sale Maria, care la rândul său o va lăsa fetei sale Elena, căsătorită întâi cu Constandin Caribolu, apoi cu colonelul Petre Macca. Neavând copii, ei vor lăsa întreaga lor avere comunei, după 1910.
Pentru ridicarea sa au fost aduşi specialişti italieni şi germani
În comuna Miroşi au existat încă din secolul al XVIII, două biserici, corespunzător cu cele două unităţi: Miroşul de Sus şi Miroşul de Jos. Bisericile erau din lemn şi acoperite cu sită, însă nu cunoaştem data la care au fost ridicate. Biserica din Miroşul de Sus, atestată încă din 1790, arde la 1840. În locul ei se va ridica alta în 1879, înlocuită apoi, în 1908, cu actuala biserică monumentală. La 1810 în Miroşul de Sus erau la 52 de case 148 de suflete, 2 preoţi şi 5 diaconi. Bisericii ridicată între anii 1906-1908 i s-a adăugat hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, alături de cel vechi (Sf. Nicolae). În 1864, proprietara moşiei Miroşi era Marghioala Bălăceanu, soţia lui Mihail Bălăceanu. Fiica acesteia, Elena, se căsătoreşte după 1877 cu colonelul de origine armeană Petre Macca. Petre se remarcă în Războiul pentru Independenţă în luptele de la Plevna. Conform unei scrisori a colonelului Ipătescu, comandantul Brigăzii a II-a de infanterie, scrisoare datată 15 ianuarie 1877, în care se descriu luptele din 12 şi 13 ianuarie acelaşi an, aflăm că Petre Macca avea atunci gradul de maior: „Mă simt dator, D-le General, a vă arăta că întreaga trupă, atât ofiţerii cât şi soldaţii, au fost animaţi de curajul cel mai mare şi zeloşi a-şi îndeplini datoria lor cu cea mai mare sfinţenie. Mai cu deosebire îmi permit a atrage atenţiunea Dvs. asupra Locot. Colonelului Poenaru, Maior Cuciuc, Maior Macca…”. După sfârşitul Războiului de Independenţă, Petre Macca va fi, pe rând, comandantul a trei regimente: 1883-1886 – Regimentul Mihai Viteazul nr. 6 (locotenent colonel), 1888-1889 – Regimentul Suceava nr. 16 (colonel) şi 1889-1890 – Regimentul Prahova nr. 7.
În anul 1905 colonelul moare, fără să aibă urmaşi. Rămasă văduvă, Elena Macca începe să ducă o activitate filantropică susţinută. Ajută la întemeierea unor familii, oferindu-le zestre şi construieşte mai multe clădiri în folosul localităţii. Apogeul în acest sens îl constituie măreţul edificiu al bisericii. Pentru ridicarea sa au fost aduşi specialişti italieni şi germani, sub îndrumarea austriacului Toma Kanzler („constructor antrepenor”, aşa cum arată o inscripţie din pridvorul bisericii). Antreprenorul Toma Kanzler, este amintit de jurnalistul francez Frédéric Dame în cartea sa – „Bucureştiul în 1906” primul în şirul marilor constructori pe care îi enumeră. Oamenii din sat care au muncit şi ei la ridicarea locaşului de cult au fost plătiţi de soţia răposatului colonel.
Este aşezată în cel mai înalt punct al localităţii
Biserica este monument istoric. Ea este aşezată în cel mai înalt punct al localităţii, pe şoseaua naţională ce duce spre Roşiori de Vede, la circa 2 kilometri de Gara Miroşi. Curtea bisericii este mică, cu gardul din fier forjat, realizat manual de Milan Misici, mecanicul moşiei. Forma arhitectonică este aceea de cruce latină (absidele dinspre răsărit, miază-zi şi miază-noapte fiind egale, iar braţul mai lung al crucii fiind reprezentat de pronaos împreună cu pridvorul). Biserica este încununată în plan vertical de cele trei turle (cea mare, desenată la exterior de cupola Pantocrator, iar celelalte două, una spre nord alta spre sud – clopotniţe). Acoperişul original era alcătuit din ţiglă în forma de solzi, adusă, se pare, din Anglia (un disc metalic cu diametrul de 2,5 cm a fost găsit de curând ataşat de una din ţigle, având aspectul unei etichete. Azi această ţiglă se mai păstrează doar pe cele trei turle, restul fiind acoperit cu tablă zincată între anii 1987-1989. Zidurile groase sunt din caramidă. Treptele bisericii, în număr de 8 sunt alcătuite din blocuri de piatră, suprapuse. Odată urcate, se pătrunde în pridvorul străjuit în partea de apus de patru coloane impunătoare, din piatră, terminate în partea superioară cu capiteluri cu frunze de acant. Şi plintele coloanelor sunt frumos ornamentate. Balustrada care mărgineşte pridvorul, din blocuri de piatră frumos finisate, prezintă o dantelărie având ca inspiraţie semnul sfintei cruci. Pictura pridvorului este strâns legată de hramul bisericii. Astfel, de o parte şi de alta a uşilor de la intrare sunt reprezentaţi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, iar în centru, deasupra pisaniei, Sfântul Ierarh Nicolae.
Pictura a fost realizată de Costin Petrescu
La intrare, biserica are două rânduri de uşi, unele spre exterior din fier forjat, iar cele dinspre interior, masive, din lemn de stejar. Pictura a fost realizată de renumitul pictor Costin Petrescu (autor al celebrului brâu istoric de la Ateneul Român) în 1908 şi se înscrie în stilul neo-bizantin folosit adesea în acea perioadă. În pronaos întâlnim chipurile soţilor Mihail şi Marghioalei Bălăceanu, dar şi pe cele ale soţilor Macca. Registrul iconografic respectă în mare parte erminia bizantină, piesa de rezistenţă fiind Pantocratorul din cupola centrală. Această cupolă este pe pendentivi, iar tamburul ei, sferic, este prevăzut cu un număr de şaisprezece ferestre. Pendentivii au pictate chipurile celor patru Evanghelişti. În conca absidei altarului tronează Maica Domnului, înconjurată de chipuri de îngeri. Plafonul pronaosului constă într-o boltă cilindrică circulară. Arcele de sprijin ale cupolei au pictate adevărate dantelării, cărora foiţa de aur le conferă o ţinută maiestuoasă. De altfel, foiţa de aur a fost folosită din abundenţă la întreaga decoraţiune a bisericii. Iar reflecţia luminii filtrată de cele douăzeci şi opt de ferestre, toate cu vitralii (sticlă colorată şi plumb), face ca atmosfera liturgică să fie una deosebită. În partea de jos, acolo unde strănile nu mai îmbracă peretele, acesta din urmă are un model ornamental ce imită marmura verde. Pardoseala nu face nici ea notă discordantă cu restul interiorului, plăcile mozaicate alcătuind un „covor” al cărui model urmăreşte linia zidului. Biserica dispune de un cafas pentru cor, suspendat în pronaos, şi cu un amvon deosebit, din lemn de stejar, a cărui scară în spirală se termină cu un vultur cu cruce. Mobilierul (inclusiv catapeteasma) este realizat în întregime din lemn de stejar. M.I.
0 Comentarii