În episoadele trecute vă relatam faptul că, în aprilie 2019, clientul meu, P.C., a făcut plângere penală împotriva doamnei judecător Grigore Cristina pentru abuz în serviciu, fals intelectual și uz de fals. Reamintesc cititorilor că în legătură cu aceasta, într-o ședință de cameră preliminară, am afirmat că, în opinia mea, doamna judecător în cauză este „un magistrat corupt, care face din alb negru și din negru alb”. În cele ce urmează vreau să explic ce am avut în vedere prin noțiunea de „corupție”. Adică o abatere de la moralitate, de la deontologia profesională, de la morala creștină…
De ce am făcut acest gest, cum nu am auzit să se mai fi întâmplat în vreo instanță românească?
În primul rând, pentru că am vrut ca d-na judecător să ştie, să afle că i-am descoperit ilegalitatea gravă comisă!
În al doilea rând, pentru a-mi creşte şansele de admitere a cererii de recuzare; m-am gândit că astfel judecătorii, fiindu-le provocată atenția, vor observa solidul suport probator. Iluzii deşarte, bineînţeles! Nici nu și-au ridicat privirile din înscrisurile pe care le citeau!
În al treilea rând – şi poate cel mai important – pentru că nu se mai poate continua de aceeaşi manieră ca şi până acum în justiţia penală argeşeană!
Pentru ca dvs., cititorii acestui articol, să aveţi un reper în raport de care să apreciaţi afirmaţiile mele, vă reamintesc că zilele acestea s-au comemorat 30 de ani de la atrocităţile comise de mineri/forţele de ordine în reprimarea „Pieţei Universităţii” (n.red. 13-15 iunie 1990). Trei decenii în care procurorii au lucrat cum au vrut, când au vrut, fără ca cineva să le poată impune, spre exemplu, ca într-un anumit termen să finalizeze ancheta. Dacă procurorul nu a vrut să lucreze o zi, o săptămână sau o lună, nu a lucrat!
Spun asta, în primul rând, pentru că am lucrat în domeniu şi pentru că e absurd ca o anchetă, oricât de complexă ar fi, să poată dura atât.
„Ministerul Public”, un minister fără ministru
De aici derivă o altă problemă – de drept constituţional, de data aceasta. În opinia mea, Constituţia României conţine un fake, o minciună sfruntată, motiv pentru care trebuie urgent amendată.
Astfel, Secţiunea a 2-a, Capitolul VI, „Autoritatea judecătorească”, se intitulează „Ministerul Public”, iar art. 131 are titulatura marginală „Rolul Ministerului Public”, alin. 1 specificând clar: ”În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Așadar, în democrația noastră, corespunzătoare Constituției existente, procurorii, adică Ministerul Public, apără atât interesele statului, cât și interesele cetățeanului. Bine, bine, dar a auzit cineva despre ministrul Ministerului Public?
Iar dacă legea fundamentală e strâmbă, nu ar trebui îndreptată? Nu dau soluții, dar există democraţii mult mai avansate decât a noastră, în care procurorii sunt doar avocaţii statului, iar lucrurile par mai clare.
Sau alt aspect: potrivit aceleiaşi Constituţii, Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 133, alin. 1, este „garantul independenţei justiţiei”. De ce nu s-o fi gândit dl. profesor Iorgovan, „părintele Constituţiei”, să spună şi „garantul responsabilităţii” aceleiaşi justiţii???
Dacă e independentă, justiția română nu trebuie să fie și responsabilă?
22.06.2020
Av. Gh. Ionescu-John
