În ultima perioadă, pe la tv., e interpretat foarte des cântecul folcloric de jale dedicat Bucovinei, de către diverși interpreți. Foarte puțini știu varianta originală a acestui cântec. Iat-o mai jos, așa cum marele istoric și etnograf Ion Nania a publicat-o, inițial, în 1992, în ziarul „România Mare”, și, ulterior, în volumul „Mozăceni, o veche așezare din fosta țară Vlașca” (Editura Paralela 45, 2004). De altfel, între 1959-1961, Ion Nania a cules de la Radu M. Badea și publicat peste 200 de cântece de lagăr în zorii de ziuă când mergeau împreună la pescuit pe râul Mozacului.
„Cântă cucul, bată-l vina”
„Cântă cucul pe-o obcină,/ Plânge-ntreaga Bucovină;/ Cântă cucul, bată-l vina,/ Plânge toată Bucovina!/ Cântă cucul prin brăduți/ De răsună-n Cernăuți,/ Cântă cucul în Carpați,/ Plâng surori, părinți și frați/ Care mor înstrăinați/ În siberii deportați./- Bucovină, plai cu flori,/ Unde sunt ai tăi feciori?/ – Tineret, surori și frați/ Mor cu toții deportați./ Despărțiți de România,/ Răbdând gerul și pustia/ În siberii înghețate/ Nici de-o groapă ei n-au parte.”
Declarat mort în lagărul din Siberia
Lui Radu M. Badea, născut la 1 mai 1919 și decedat la 25 aprilie 1993 în satul natal, Leșile, comuna Teiu, județul Argeș, i se spunea Radu Cinteză, cânta foarte des și duios, la muncă, la supărare, la clacă. A fost un țăran cu o sete de cunoaștere deosebită, o enciclopedie vie a faunei și florei argeșene, cu un caracter puternic. Un țăran demn, care îi ura pe sovietici și pe comuniști cu toată ființa. A luptat pe front la Odesa, a fost rănit de câteva ori și a trăit toată viața, până la 74 de ani, cu schijele în coaste, în frunte, în piciorul stâng și în umărul stâng.
Nu a luptat cu arma în mână decât șapte luni și 15 zile între 1941-1944. Pare puțin, dar nu se stătea în prima linie non-stop în caz că scăpai cu viață. A luat parte ca soldat la marea bătălie de la Odesa (8 august -19 octombrie 1941). Răniții supraviețuitori s-au retras în spatele frontului, pentru refacerea sănătății, apoi, a regimentelor decimate. Pe spatele unei fotografii, Radu Badea a scris: „Amintire 13 februarie 1942.
Fotografiat în fața dormitorului unității din Găești cu toți camarazii mei care eram contingentu meu Badea M Radu – Olteanu Tudor – Raicu Ilie – Tănase Ilie -Neamțu Gheorghe – Burcea Marin – Podea Aurel – Minculescu Gheorghe – Cerșanu Marin și Popescu Ilie sergent iar noi toți caporal. Toți o promoție. Din 72 câți eram în companie, doar noi cei fotografiați am mai scăpat în 1941 din Război de la Odesa. Sergent major și cei doi (?!) nu erau contigentu meu. Scris ca să nu se uite”. Cifrele seci – 10 colegi supraviețuitori din 72 – dezvăluie măcelul de la Odesa. Armata română a obținut o mare victorie, dar cu pierderi imense.
După prima refacere, ca și după alte răniri, era trimis din nou la luptă. A avut de înfruntat Generalul Iarnă rusesc, când mulți mureau în tranșee visând că sunt la căldură. A fost un om cu o mare credință în Dumnezeu. A tras de i se înroșea țeava la armă, dar, povestea, nu a luat niciodată pe nimeni la ochi, nu a ochit. Cel mai frică i-a fost de katiușe. Vuiau și mugeau îngrozitor, îți venea să tragi tranșeele peste tine. Le auzeai prea târziu, oricum, mai întâi loveau fără scăpare, apoi le auzeai. Nu a obținut decorații, nu a fost un erou, a ajuns doar sergent.
A fost luat prizonier de război de ruși la 25 august 1944, dintr-un lan de porumb din județul Iași, deși, oficial, din 23 august, armata noastră trecuse de partea sovieticilor.
A cunoscut teroarea lagărelor din Munții Ural. A trecut prin trei lagăre. Se murea pe capete de tifos epidemic, din cauza păduchilor. Cât a durat războiul, până la 9 mai 1945, au fost tratați ca prizonieri, mai apoi puși la muncă forțată. Ajuns în lagărul Oranki, slăbise îngrozitor, ajunsese la 27 de kg, orbise din cauza unor ciuperci otrăvitoare și într-o seară a fost găsit fără suflare, fiind declarat mort! Dar a înviat spre dimineață, pe o stivă de cadavre, părându-i-se că aude mersul stelelor pe cer. Și pentru că-i făcuseră formele că a decedat, cei din lagăr l-au trimis în țară. A făcut șase săptămâni cu marfare, pe o blană puse între tampoanele vagoanelor, din Ural până la Găești. De la Găești a mers pe jos acasă. Avea 27 de ani, 27 de kg și o barbă până la brâu. Mama lui, Badea Chira, nu l-a recunoscut când a revenit acasă. Îi făcuse pomenile…
A fost veteran de război (legitimația nr. AG 032.795) și membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, Filiala Argeș.
Ca final la aceste rânduri, un alt cântec de lagăr: „Cade frunza pe cărare/ Și eu cad de dor și jale;/ Frunza cade, putrezește,/ Jalea mea nu se sfârșește,/ Rusia ne jefuiește/ Și românul greu trăiește”.
0 Comentarii