Web Analytics

Singurul ucigaş al poetului cunoscut până la această dată

de | 25.11.2010 15:45 | Opinii

Lui Adrian Păunescu nu i s-a asigurat pază în spital. Putea să intre oricine şi să-i forţeze trecerea pe lumea cealaltă. Era, într-adevăr, supravegheat în permanenţă de medici, de asistente, de aparate. Dar în timpul terorismului în floare, dotat la cel mai înalt nivel al ştiinţei şi tehnicii secrete, nu mai este nevoie neapărat de glonţ, de grenadă, de o centură cu dinamită. Cu o rază, cu o undă, cu un fascicol agresorul poate să-şi facă treaba fără să fie văzut.
Nu putea să treacă prea mult timp până să asistăm la dezvăluiri zguduitoare. Dacă nu în interesul aflării adevărului în legătură cu dispariţia poetului, măcar pentru abaterea atenţiei de la unele probleme esenţiale pentru ţară. Că tot trebuie puse pe tapet nişte legi pe care o parte a parlamentului ameninţă să le saboteze.
Nu se ştie nici dacă asasinii au acţionat în comandament sau în mod individual. Dar în mod sigur fiecare dintre ei ar fi fost în stare să-l răpună.
Până vor putea fi daţi în vileag, făptaşii în carne şi oase şi cu buletine de identitate – acţiune temporar stopată de încercarea de compromitere a domnului Fătuloiu, poliţistul cel mai mare şi mai tare peste toţi poliţiştii din România – să ne întoarcem privirea şi spre alţi posibili agresori, cu atât mai ciudaţi cu cât victima a colaborat la propria-i distrugere.
Cert este că în afară de făptaşi au existat şi anumiţi factori cu rol nefast.
Pare paradoxal, dar nimic nu a atentat mai mult la viaţa lui Adrian Păunescu decât marea lui poftă de viaţă. Poate că fiecărei fiinţe îi este dată o anumite cantitate de existenţă. Din care ar trebui să se hrănească cu porţia. Dacă o cheltui prea repede, cu ce mai rămâi? El s-a înfruptat lacom şi pe nesăturate.
A vrut să fie cel mai mare poet din România. Şi a scris peste măsură, ca la beţie, ca în nebunie, cantităţi imense de tipărituri. Dar dramatic trebuie să fi fost momentul când şi-a dat seama că nu este deajuns. Înaintea lui fusese Labiş, după el Nikita, Marin Sorescu, Ana Blandiana, pe care nu putea să-i egaleze.
Şi a inventat atunci un gen de spectacol care i-a adus, într-adevăr, celebritatea. Idei fulgerate, manifestări trăsnite, zile zbuciumate, nopţi nedormite, admiraţie de sine, emoţii şi satisfacţii imposibil de suportat. Dar deşi avea o extraordinară putere de regenerare, tot acest prinos de cheltuieli sacrificat pe altarul vanităţii îl erodau pe nesimţite.
În ultimii ani, poetul, actorul şi regizorul marilor spectacole, publicistul, parlamentarul, omul politic, nu mai consuma decât din ceea ce a mai rămas. Şi nu mai reuşea mare lucru. Îmbătrânit înainte de vreme, un moşneag şi el acolo, nu putea să se abţină. El nu era făcut pentru lucruri mărunte, pentru paşi târşiţi. Ambiţia şi orgoliul său nu cunoşteau limite. Primul lucru pe care l-a făcut când s-a trezit după prima pierdere de cunoştinţă a fost un strigăt de luptă. Ultima picătură de energie.
Ucigaşul care nu l-a iertat, cum nu i-a iertat nici pe Eminescu sau pe Marin Preda, se numeşte EPUIZARE.
(Prof. Marin Ioniţă)

Articol scris de Jurnalul de Arges

Distribuie!

0 Comentarii