„Am scris o carte de dor de locurile natale” (II)

de | 30.03.2017 13:22 | Cultură

15 CameliaSighiartau# Convorbiri neconvenţionale cu profesoara şi scriitoarea Camelia Bădescu Sighiartău

# Nostalgia copilăriei? Locurile natale? Care-ţi sunt primele amintiri pe care le porţi în desaga memoriei?
– Primele amintiri sunt de la „casa din deal”, cum îi spuneam noi, casa veche, casa părintească a tatei. Acolo am crescut până la 12 ani, apoi ne-am mutat în centru, la casa nouă, „de devale”. Am o grămadă de amintiri.  

Întâi şi-ntâi mi-amintesc de-ai mei: de exemplu, cum făceam ţuica în vale, pe ascuns, noaptea, cu tata şi cu fraţii şi coceam sub cazan cartofii în jar sau făceam pâine prăjită pe băţ. Apoi cum mesteca mama magiunul în tuciul pus pe pirostrii sau cum spăla rufele la fântână, cum mă hârjoneam cu fraţii. Adesea mă năpădesc mirosurile copilăriei: mirosul de plăcintă cu mere, de izmă, de fragi, de zmeură, de cireşe amare, de fân cosit şi de otavă, de sunătoare, de păştiţe, de mere dulci sau albe brumate, de borhot, de trandafiri, de dulceaţă, de lămâiţă, de sfeclă curăţită pentru beci, de covrigi uscaţi pe sobă şi beteală de Crăciun. Mă văd cu vaca pe crâng, căutându-i iarba cea mai fragedă, cu sania iarna de sus din vârful dealului până jos la pârâu, la joacă împreună cu vecinul, singurul copil mai de vârsta mea din vecini. Mi-amintesc de prima mea grădină de zarzavaturi: un cuib de cartofi, 3 cuiburi de fasole, unul de castraveţi şi unul de dovleac. Eram mândră nevoie-mare. Mă văd seara, stând cuminţică pe prispă şi-aşteptându-i pe-ai mei să se întoarcă seara de la şcoală. Eu învăţam de dimineaţa. Ei erau profesori după-amiaza. Rămâneam toată dup-amiaza singura acasă, îmi făceam temele şi seara ieşeam pe prispă şi cântam. Îmi amintesc cum prindeam mormolocii la pârăul din grădină şi cum adunam cochilii de melci sau cum întindeam pe paie fragii şi căpşunile sălbatice de pe vale. Îmi amintesc de camera bună, doldora de cărţi, de păsările şi animalele din bătătură. Îmi amintesc de ploile de vară şi de noroiul de pe uliţă. După ploaie, intram până la genunchi în noroi. Aş mai putea înşirui câteva pagini întegi cu câte mi se vălătucesc în minte…
# Ai scris o carte în limba română. Pentru ce? Pentru cine? Despre ce vorbeşti?
– Am scris o carte de dor de locurile natale. Eu sunt o nostalgică şi copilăria mea a fost aşa de frumoasă, încât nu mă lasă inima să n-o povestesc.  Din păcate e o lume de demult pe care copilul meu n-o s-o cunoască, aşa că m-am gândit să scriu, iar cartea mea ar putea să-i fie un fel de testament. Vorbesc despre o lume de demult, despre oameni, despre tradiţii şi locuri care mi-au rămas în suflet.
„Pentru fiul meu, Sebastian-Matei, „acasă” va fi aici, departe, prin străinătăţuri. Am strâns laolaltă poveştile copilăriei mele pentru ca el să-l cunoască şi pe celălalt „acasă”, de la Arefu, unde viaţa măicuţei lui a fost rostuită mai altfel, departe de lumea dezlănţuită. Istorioarele mele sunt frânturi din traiul de la ţară al unei copile arefeane de-acum vreo două-trei decenii. Toate se vor o călătorie-n timp spre un „atunci” ce se va stinge-ncet. Le-am strâns mănunchi, ca pe-un buchet de busuioc, uscat de mult, dar care nu şi-a pierdut încă mireasma de-odinioară. Dedic acest volum copilului şi soţului meu, distinşilor mei părinţi Cezar şi Angela, dascăli de frunte-ai satului Arefu, clanului Bădescu (să-i numesc pe toţi mi-ar trebui cu siguranţă un sfert de pagină), prietenilor dragi sufletului meu şi tuturor acelora care încă mai ştiu că „ţăran” e un cuvânt cu-aleasă-nsemnătate”.

Articol scris de Jurnalul de Arges

Distribuie!

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii

Ultimele articole