Web Analytics

Actorul Mircea Diaconu: „Pe vremuri iubeam nespus o fată din Godeni, dar nu-i spuneam niciodată nimic”

de | 16.03.2017 13:40 | Actualitate

6 MirceaDiaconuEste un fiu al Argeşului şi Muscelului, cetăţean de onoare la Câmpulung, a fost senator de Muscel, este europarlamentar, actor, fost director de teatru, o personalitate de anvergură recunoscută în ţară şi peste graniţe. Poate că am uitat ceva, dar, dincolo de toate titlurile, de talent, de implicare socială, culturală şi politică, este un om fascinant. (Re)Găsiţi în continuare un Mircea Diaconu într-o discuţie ca o lecţie de viaţă!

# Povesteaţi, cândva, că, pe când eraţi copil, s-a dat film, în sat, la Vlădeşti. Spuneaţi dumneavoastră că proiecţia s-a realizat pe zidul şcolii, care atunci era alb, şcoală aflată în imediata apropiere a casei părinteşti. Şi, citez, era un film rusesc, cu războaie, şi, la un moment dat, a pornit o locomotivă. Şi venea, şi venea şi e efectul clasic al trecerii locomotivei peste camera de filmat… Şi aţi început să urlaţi, speriat că locomotiva va veni peste dumneavoastră, şi aţi sărit gardul şi direct acasă v-aţi dus. Ce s-a întâmplat a doua zi cu copilul Mircea, după spaima trăită din cauza fascinaţiei filmului? Ce s-a întâmplat mai apoi?
– Ce s-a întâmplat… nu s-a terminat! S-a întâmplat nu cum am visat eu… Pe traseul ăsta lung de vreo 60 de ani, de când am sărit gardul din cauza locomotivei, nu am vrut ceva anume sau poate am vrut, dar niciodată soarta nu mi-a dat ce am gândit eu. Cred că, după ce am intrat în facultate, deja am înţeles că degeaba mă gândesc eu să fac aşa sau să fac o anumită meserie… pentru că ceva se întâmplă într-un punct şi plec exact în altă parte, unde nu decid eu. Soarta! M-am supus şi am stat cuminte. Şi am învăţat un singur lucru şi l-am aplicat în continuu: că mereu ai ceva de făcut. Iar pe alea care le ai de făcut, indiferent că ţin de familie, de şcoală, de meserie, trebuie să le faci cât poţi tu de bine, fără să te gândeşti atunci să ai un beneficiu. Dacă tu le faci cât poţi tu de bine, vor funcţiona singure, vor apărea şi beneficiile. Cineva va vedea, poate nu în clipa aia, dar va vedea cât de bine ai făcut tu chestia aia, va remarca şi vei putea face următorul pas.
# Deci tot ce vi s-a întâmplat şi v-a schimbat planurile aţi încercat să folosiţi în favoarea dumneavoastră.
– Prima dovadă clară a fost următorul lucru: Eram în anul trei de facultate, iar cei din anul meu nu intrau în producţiile de studio, de spectacole cu public. Făceam numai texte, bucăţi, scenuţe pentru examene. Atât, nu aveam public ca cei din anul patru. Era o piesă englezească, „Cartofi prăjiţi cu orice” se numea, cu o distribuţie foarte mare, iar din acest motiv mărunţişurile, rolurile mici, ni le-au dat nouă, câtorva din anul trei. Spectacolul se juca tot anul, iar la final de sezon veneau directori de teatru, regizori şi alegeau ce le plăcea. De regulă primeau invitaţii cei cu roluri principale, ceva de genul vino la mine la Cluj, la teatru la Iaşi… te lua cineva. Cu micimea aia de patru replici pe care le spuneam într-un pat suprapus de soldat au vrut să mă ia la Teatrul Giuleşti, la Piatra Neamţ… Şi nu credeau că sunt în anul trei! De-aia spun: fă tu treaba aia cât poţi de bine, indiferent cât de mică e, cât de neimportantă ţi se pare! Până la urmă vine cineva şi vede, câteodată Cel de Sus şi îţi dă drumul mai departe, la pasul următor. Apoi, poate contează şi norocul şi te întrebi de ce eu şi nu altcineva? Eram în ultimul an de facultate şi m-a luat Liviu Ciulei. Pur şi simplu m-a luat dintre ceilalţi! Peste ani, am aflat tot din meseria mea – o meserie plină de oameni, oamenii sunt peste tot la fel, indiferent de mediu! – că se spune despre mine că ce lipsit de caracter sunt eu, că m-am băgat pe sub pielea lui Ciulei să-mi dea roluri. Am râs de m-am prăpădit: pe Ciulei nu-l putea convinge nimeni să dea roluri cuiva!

„Câteodată există oameni de o prostie rară care îţi pun pe masă diplome, doctorate, funcţii… În esenţă, sunt pur şi simplu nişte proşti”

# Maestre, în aceşti 60 de ani ce v-a impresionat cel mai mult? Şi ce v-a displăcut?
– Mi-e greu să determin aşa, dar sunt dominante în viaţa fiecărui om, în funcţie de temperament. Fiecare are genul lui de dominantă. Pe partea proastă, rea, urâtă minciuna, trădarea m-au enervat înfiorător. Dar cel mai tare m-a enervat prostia! Ştiţi că, uneori, de prostie se râde. Dar, o situaţie în care cineva era atât de prost încât râdea toată lumea, pe mine m-a enervat înfiorător! E o ofensă adusă umanităţii! Mai ales că prostia are mereu ceva alături: îngâmfare, un orgoliu al prostului, apoi, nu se vindecă şi ia tot felul de forme perverse. Câteodată există oameni de o prostie rară care îţi pun pe masă diplome, doctorate, funcţii… În esenţă, sunt pur şi simplu nişte proşti. Iar de partea cealaltă, ce m-a impresionat şi mă impresionează în continuu este – ca să simplific – realul. Realul înseamnă natura, totul, cele care au fost, sunt şi vor fi! Aparent, realul este o percepţie! Vine primăvara – ai o anumită percepţie, de o calitate uluitoare, a redevenirii, a reînvierii tuturor lucrurilor, inclusiv a ta. În momentul în care tu, ca individ, izbuteşti să faci parte din acest spectacol absolut uluitor, atunci trăieşti realul, fiindcă şi natura umană e o formă a naturii. Iar de acolo ies câteodată lucruri uluitoare, de o calitate religioasă, mistică de-a dreptul. Dacă tu reuşeşti să fii prezent la aceste lucruri, îţi lungeşti viaţa, ţi-o colorezi. Altfel, rişti într-o multinaţională, cu un salariu mare de mii de euro, cu zilele toate egale, aşteptând acel concediu de douăzeci de zile – este cumplit, e o ratare la nivelul întregii vieţi.
# Deci ce contează cel mai mult?
– Hai să răspund folosind o povestioară! A fost un moment, cel puţin unul, în care, fiind în lume, având mii de treburi, un carusel, am simţit că nu mai înţeleg cumva ce e bine, ce e rău, că nu mai pot să determin valoarea lucrurilor. Valoarea pe care eu o dădeam unor lucruri, unor fapte, în raport de ceea ce sunt şi am fost educat. Atunci m-am urcat în primul tren şi am plecat la Vlădeşti. M-am oprit la Furnicoşi-Mihăeşti, acolo, şi am trecut dealul vreo două ore, apoi, coborând din pădure, era râul, m-am oprit în râul ăla, mi-am băgat picioarele, m-am aşezat pe o piatră, obosit – am stat o oră acolo. Ca un fel de terapie… Am ajuns acasă, am stat cu ai mei exact o jumătate de oră şi am plecat înapoi pe acelaşi drum. Şi m-am întors, din nou, acelaşi, m-am regăsit. Sunt lucruri fundamentale în viaţa oricărui om, dom´le, ca o matrice, cumva. Trebuie să nu pierzi legătura cu matricea! De-aia, vă spun, pe mine mă impresionează, concret, soarta unui geniu care s-a numit Brâncuşi, care a murit nefericit. Am constatat asta citind mărturia preotului care l-a împărtăşit… Aflând despre demersurile lui de a se întoarce în ţară, către un stat stalinist care l-a refuzat. Din povestea aia a preotului înţelegi că geniul care a fost Brâncuşi a murit nefericit pentru că nu a putut să închidă cercul, să se reîntoarcă în matricea iniţială. Asta este cheia: să simţi clar că aparţii unui loc de pe Pământ, tot ce înseamnă ecuaţia aia cosmică şi religioasă, şi să umbli oriunde, să faci orice, să creşti, să descreşti, să întorci omenirea pe dos, dar să te întorci, în final, în acelaşi loc. Aşa există o coerenţă în lucruri, nu poţi să te rătăceşti, ai un punct de sprijin.
# Dacă v-aţi întoarce în timp, ce momente v-ar plăcea să retrăiţi?
– Păi, unul dintre momente l-am retrăit acum trei zile, când ne-am întâlnit noi doi pe stradă, prin Câmpulung. Am dat nişte pantaloni să mi-i scurteze şi m-am dus să mănânc ceva într-o cârciumioară de lângă Grădina Publică. Şi am retrăit un moment până la concret – deh, sunt actor! Era o bancă acolo, pe vremuri, pe care stăteam, la o anumită oră din zi… Şi pe acolo trecea o fată pe care o iubeam nespus, dar nu-i spuneam niciodată nimic, de-abia ştiam cum o cheamă, o fată care învăţa la „Dinicu Golescu”, care nu era liceul meu, şi care era din Godeni. Şi trecea pe acolo fiindcă mânca la cantina partidului, peste drum, lângă cofetăria „Macul roşu”, venea, mânca şi pleca. Şi atât! Stăteam s-o văd! Şi era ritualul meu emoţional, cald… Şi am retrăit acel lucru stând în cârciumioara de lângă Grădina Publică „Mersi”.
# Iar dacă aţi rămâne singur pe scenă, la cine aţi apela să continuaţi spectacolul?
– (zâmbet) Uitaţi, la mine e foarte simplu! Eu sunt alt gen de actor, eu mă adaptez întotdeauna la ceea ce se întâmplă. Dacă trebuie să ţin un discurs undeva, într-un spaţiu public, nu-mi pregătesc nimic dinainte. Întâi mă uit să văd cine-i în sală şi ce mă stimulează să fac sau să dau. Nu rămân la o schemă gândită, pregătită şi, indiferent ce ar fi, eu să o execut pe-aia. Întotdeauna mă adaptez. Dacă rămân singur, e clar că o să fac ceva ca lumea să nu zică, aoleu, ăsta face singur spectacolul! Nu, o să constatăm cu toţii, sală şi eu, situaţia nouă în care ne aflăm şi o s-o tratăm ca atare. Mi s-a întâmplat, când se stingea lumina pe vremea lui Ceauşescu, să fiu pe scenă la Giurgiu, la un spectacol cu o piesă rusească. Stupoare, beznă! Undeva, într-un colţ, era un sfeşnic cu trei lumânări. L-am luat, am venit cu el în centrul scenei şi am reînceput spectacolul. Pe măsură ce unul avea o replică, mă duceam cu sfeşnicul lângă el, şi lângă ăl´lalt, şi lângă ăl´lalt, şi era sala atât de încântată de treaba asta, de excepţionalul situaţiei… Asta e, trebuie să-ţi faci şi sala partener într-un fel, nu să te ascunzi.

„De când s-au prăpădit părinţii mei, nu am băut niciodată singur: beau numai cu ei, cu toţi! Torn puţin jos, în pământ şi îi văd pe toţi… şi stau o clipă şi, până nu îi trec pe toţi în faţa ochilor, nu beau”

# Dar pe scena vieţii?
– Familia… Şi când am zis că mă refer la ce-a fost, ce este şi ce va fi, exact la asta m-am gândit. Din când în când, beau şi eu o ţuică – e medicament ţuica asta a noastră de treizeci-treizeci şi ceva de grade, atâta, un păhărel înainte de masă – şi atunci, când eu îmi pun în pahar ţuica mea de la Vlădeşti, eu torn jos. De când s-au prăpădit părinţii mei, nu am băut niciodată singur: beau numai cu ei, cu toţi! Torn puţin jos, în pământ şi îi văd pe toţi… şi stau o clipă şi, până nu îi trec pe toţi în faţa ochilor, nu beau. Când erau situaţii mai grele pentru mine, pentru frate-meu, examene sau ceva de genul ăsta, mama mea se ducea la cimitir şi discuta, dar cât se poate de concret, cu ceilalţi, cu cei care au plecat, cu părinţi, bunici, pentru a cere ajutorul tuturor. Nu e un lucru de neluat în seamă, nu e imaginaţie! Nu e vorba de ceva aiurea, de ipoteze precum reîncarnarea, nu! E pur şi simplu senzaţia că nu eşti singur pe Pământ! Nu, eşti tot ce a fost înaintea ta! Undeva, în tine, sunt şi ceilalţi, şi-i laşi mai departe celorlalţi! Asta e o chestie extrem de importantă. Trăieşti, ai serviciu, ai carieră, copiii cresc şi ei undeva, dai o grămadă de bani, că eşti bogat, să-i ţii la facultăţi, peste tot, să le iei maşină… dar nu le spui nimic! Trebuie să le spui ce ai simţit tu când erai de vârsta lor, ce ai văzut în viaţă, ce au văzut bătrânii tăi, poveştile se dau, intră în ceilalţi! Dacă nu faci asta, ai tăiat firul! Tu, ca părinte, tu, ca om…

„Nu mai vreau să candidez afară. Gata!”

# Departe sau aproape?
-Departe de casă mi-e cel mai greu. Ăsta e motivul principal pentru care nu mai vreau să candidez afară. Gata!
# De ce în filmul „Buletin de Bucureşti” rolul soţiei dumneavoastră nu a fost jucat chiar de soţia dumneavoastră, Diana Lupescu, ci de Catrinel Dumitrescu? De ce era doar prietena soţiei din film?
– Ha, ha, asta a fost distribuţia… Hei, e acolo o replică, atunci când trebuia să mă prindă Catrinel Dumitrescu cu prietena ei, ca să aibă motiv de divorţ, când eu îi zic Dianei: cu tine m-aş fi însurat şi gratis. Eram căsătoriţi de câteva luni!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Distribuie!

0 Comentarii