# Aurelian Nicolae (foto dreapta) a încercat să-l convingă pe Perez (foto stânga) să continue producţia de automobile. În perioada cea mai agitată din istoria funcţionării uzinei ARO, după privatizare şi înainte de declanşarea procedurii de faliment, a existat un moment în care s-ar fi putut schimba soarta societăţii comerciale din Câmpulung. Cel care a încercat acest lucru a fost piteșteanul Aurelian Nicolae, plecat prea devreme dintre noi săptămâna trecută, la doar 58 de ani, în urma unui infarct. Merită un remeber.
Îndrăgit de oameni pentru că lupta pentru uzină
Angajat la vremea aceea la Rolast Piteşti, Aurelian Nicolae a fost ofertat de patronul cubano-american John Augustin Perez să preia conducerea ARO în primăvara anului 2005. După cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni la uzina musceleană, Perez îl menţinuse pe Nicolae Matea în funcţie, apoi l-a înlocuit cu Iustin Preoteasa şi îi venise ideea că directorii români nu îi sunt loiali. Prin urmare, la finalul lui 2004, l-a pus director general pe un apropiat al său, Sendon Bonafuente Carlos Enrique, însă mutarea s-a dovedit a fi de proastă inspiraţie. Dincolo de faptul că Sendon – care deţinea şi calitatea de vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie – habar nu avea cum să conducă ditamai platforma industrială pe care „munceau” încă peste 1.000 de angajaţi, mai exista şi problema greu suportabilă de musceleni: aveau un şef care nu era de-al lor. În asemenea condiţii, John Perez a apelat la unul dintre foştii directori, o persoană îndrăgită de oameni şi care dovedise că poate lupta pentru ARO. Aurelian Nicolae era cel care în anul 1999, pe când era prim-ministru Radu Vasile, urcase maşinile ARO pe treptele sediului Guvernului pentru a atrage atenţia asupra problemelor de la uzina din Câmpulung.
ARO era în plin dezastru
Iniţial a fost o ofertă simplă din partea lui John Perez, cel care, în septembrie 2003, prin firma Cross Lander USA Inc., cumpărase de la statul român 68,70% din pachetul de acţiuni la ARO S.A. Câmpulung. L-a contactat pe Aurelian Nicolae, iar acesta nu a ezitat. A acceptat să preia destinele uzinei pentru un al doilea „mandat”, după cel din perioada februarie 1999-martie 2001. Numai că ceea ce fusese pe vremuri o luptă cu rigiditatea aparatului de stat se transformase într-un război pe mai multe planuri. Deşi realizase o fabrică de montaj în Brazilia, la Manaus, şi se lăuda că a aranjat lansarea ARO în Statele Unite, Perez nu avea de gând să facă o afacere în toată regula la Câmpulung. Vânduse Fabrica de Matriţe pe o sumă frumoasă şi încerca să stoarcă şi alţi bani din vaca de muls pe care statul român i-o dăduse pentru numai 150.230 de dolari. Nu exista interes pentru asigurarea de comenzi, nu se băgau bani în asigurarea producţiei. Angajaţii uzinei şomau la locul de muncă, iar salariile erau întâmplătoare. Datoriile creşteau. Mai mult, ARO se afla deja în procedura reorganizării judiciare, dosarul fiind instrumentat, în urma strămutării, de către Tribunalul Timiş.
Nicolae a realizat în doar câteva zile că situaţia era extrem de dificilă, iar atunci a început să pună condiţii.
„Luna de miere” pentru ARO a durat doar o lună
Directorul general i-a cerut patronului mână liberă la conducerea uzinei, mai ales că şleahta lui Perez era mare, nepricepută, dar foarte sâcâitoare. La fel de adevărat este şi faptul că o mare parte a directorilor executivi români era bine intenţionată, dar la fel de paralizată în acţiuni precum era şi directorul general. Oricum, Nicolae a reorganizat echipa de conducere, înconjurându-se de oameni cu experienţă precum Ion Nedelcu, Mihaela Bădescu, Gabi Pascu, Aurel Tocilă şi alţii. O altă solicitare importantă a vizat obţinerea banilor necesari producţiei. Perez l-a asigurat pe Nicolae că va face acest lucru, susţinând că îşi doreşte ca în 2005 să livreze lunar în America circa 100 de automobile, iar din 2006, câte 500 pe lună. Nu în ultimul rând, era vorba de plata la zi a salariilor, fapt pe care, de asemenea, Perez a dat asigurări că îl va realiza.
În aceste condiţii, Aurelian Nicolae a început ceea ce se dorea să reprezinte salvarea uzinei inclusiv prin respectarea unui plan de reorganizare care să ducă la evitarea falimentului. A început doar, fiindcă „luna de miere” a fost doar una singură: mai 2005. 50 de automobile fabricate, 26 vândute, program de fabricaţie pe iunie incluzând maşini pentru Cehia, Franţa, Polonia, piaţa internă, Statele Unite plus şasiuri pentru Rusia. „Suntem pe un parcurs ascendent, aşa că lăsaţi-ne să muncim!”, a fost apelul directorului Nicolae către toţi cei din afară. În interior nu s-a receptat cum trebuie, aşa că la doar şase zile de la anunţarea marilor succese Aurelian Nicolae a fost nevoit să-şi dea demisia. Oficial a fost vorba de motive de sănătate. Neoficial…
Dezamăgit de Perez, și-a depus demisia fără să mai ia ultimul salariu
Pe 26 mai 2005 a avut loc în Statele Unite ale Americii un show de prezentare a automobilului Cross Lander 244X, în fapt un ARO 246 cu ceva îmbunătăţiri şi motor Ford. Aurelian Nicolae a petrecut peste o săptămână în America, luând contact şi cu dealerii cu care Perez anunţase că va cuceri continentul de peste Ocean. Cum treburile la uzină nu mergeau în sensul dorit, directorul general plecase în State cu inima îndoită, deja cu gândul la demisie, dar întâlnirile cu partenerii lui John Perez l-au făcut încă o dată să spere că situaţia se poate îndrepta. Tocmai de aceea, imediat după revenirea în ţară, a lansat acel apel şi a încercat să forţeze mâna patronului pe care îl crezuse bine intenţionat în iniţierea afacerii pe tărâm american. Simţea Nicolae faptul că aceea era ocazia de a reporni uzina, mai ales că ARO reintrase în atenţie, atât în România, cât şi peste Ocean.
Numai că deziluzia a fost imensă! Într-o discuţie deschisă, iniţiată de către Aurelian Nicolae, John Perez a recunoscut faptul că interesul său nu vizează dezvoltarea producţiei de automobile la Câmpulung. Astfel, baza pe care credea Nicolae că a construit-o în timp scurt la uzină s-a transformat în eşafod. Derutat şi extrem de dezamăgit, directorul general şi-a depus imediat demisia şi a plecat fără să mai primească ultimul salariu. Până şi el avea restanţă la plata chenzinei, nu numai ceilalţi angajaţi ai uzinei.
Astfel s-a ratat ultima ocazie de menţinere a uzinei ARO pe linia de plutire. După plecarea lui Aurelian Nicolae, director general a devenit chiar John Perez, care avea şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie. A fost ultimul „general”, ulterior, din 2006, lichidatorul ocupându-se de treburile uzinei. Perez îşi făcuse plinul, ba chiar a acţionat statul român în instanţă, solicitând acordarea de daune pentru nerespectarea contractului de privatizare. Apoi a încercat o altă păcăleală, cu India, dar dealerii auto din State nu au mai reacţionat favorabil. Fuseseră deja minţiţi de două ori: prima oară în 1997, apoi în 2004. În schimb, uzina ARO a avut nevoie doar de o încercare pentru a intra în colaps. La doar un an de la demisia lui Nicolae, ARO a intrat în faliment. Apoi a dispărut. Acum a ajuns deşeu…
Cătălin I. BUTOIU
0 Comentarii