Născută pe 24 ianuarie 1935 la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici şi-a descoperit pasiunea pentru scris încă din adolescenţă, când compunea versuri şi citea mult. Ca elevă a liceului teoretic de fete „Unirea” din Tg. Mureş, aceasta urmează în paralel cu şcoala, cursurile Conservatorului (Şcoala Populară de Artă) secţiile pian şi balet. Iată de ce, la acea vreme, viitoarea scriitoare visează să îmbrăţişeze o carieră artistică, însă acest lucru nu este posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o pe Vavila Popovici să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte pe aceasta în 1952, în Iaşiul lui Eminescu, pentru a susţine examenul de admitere la Institutul Politehnic, Facultatea de Chimie Industrială. Studentă fiind, destinul i-l scoate în cale scriitoarei, pe viitorul soţ. Cei doi se logodesc când Vavila Popovici are doar 20 de ani, iar un an mai târziu, se unesc în legământul căsătoriei. Mariajul lor durează 31 de ani, până în 1987, când soţul Vavilei Popovici trece în nefiinţă.
După pensionarea de la Petrochimie se angajează ca traducător
După obţinerea licenţei, Vavila Popovici se angajează mai întâi în învăţământ, ca profesor de matematică şi fizică, iar apoi ca inginer, pentru început la Combinatul Chimic Borzeşti, în cadrul unui laborator, ca inginer documentarist, inginer tehnolog. Transferată în interes de serviciu la Combinatul Petrochimic din Piteşti, Vavila Popovici este inginer principal la serviciul tehnic, şef birou tehnic-export, până la pensionarea pe caz de boală. După pensionare, aceasta lucrează la domiciliu, ca traducător, efectuând traduceri şi revizii tehnice din limbile rusă şi franceză. Vorbind despre trecut, autoarea mărturiseşte că deşi ca ingineră muncea adesea peste program, ceea ce era destul de obositor, faptul că îşi făcea profesia din pasiune a ajutat-o să depăşească orice obstacol. Simţul datoriei şi dragostea pentru cariera aleasă, dar şi dedicaţia faţă de familie au avut în cazul său prioritate în faţa scrisului. Ea mai adaugă că şi-a iubit soţul şi la fel de mult îşi iubeşte cele două fiice (prima venită pe lume când autoarea avea 22 de ani), pentru care şi-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase şi deştepte. De asemenea, un loc aparte în inima ei îl ocupă şi nepoata, pe care scriitoarea a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. În prezent, Vavila Popovici locuieşte în Statele Unite ale Americii şi este colaborator la diferite publicaţii.
Este deţinătoarea Premiului pentru literatură al revistei „Argeş”
În ţară, Vavila Popovici a făcut parte din colectivul redacţional al revistei „Coloana Infinitului” din Timişoara, „Dor de Dor” din Călăraşi sau „Săgetătorul”, din Piteşti. Autoarea este, de asemenea, deţinătoarea Premiului pentru literatură al revistei „Argeş”, din mai 2004 şi al Premiului I „Femeia în cultură”, obţinut la concursul „Femina 2008” ediția a X-a, jubiliară din județul Argeș. Despre Vavila Popovici, autoare a numeroase volume de versuri şi de proză, precum „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”, Simion Bărbulescu afirma că este „o personalitate distinctă a liricii contemporane”, urmărind în cărţile sale „îmbinarea armonioasă dintre sacru şi profan, într-o sinteză care o singularizează în contextul contemporaneităţii…” De altfel, referindu-se la creaţia sa, scriitoarea însăşi afirmă că poezia îi este un prieten nedespărțit! „Împreună cu ea, spune Vavila Popovici, m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu.”
„Nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele”
Vavila Popovici a ştiut să îşi clădească din poezia pe care a creat-o un adevărat adăpost în vremuri când nedreptatea era ridicată la rang de virtute. Aşa se face că deşi în 1988, scriitoarea obţine premiul Editurii Eminescu, nu i se dă dreptul să îşi publice propriul volum de versuri. Motivul? Ca să facă economie de hârtie, Elena Ceauşescu hotărâse să se editeze un volum colectiv, „13 poeţi”, în care Vavila Popovici era unul dintre aceştia. Vorbind despre acele timpuri, când banul, relaţiile şi compromisurile de tot felul erau la putere, Vavila Popovici spune că „nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteam mărturisi gândurile şi întâmplările în acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat”.
Filosofia dintr-o poezie
„Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia”, afirma Constantin Noica. Şi aşa s-a întâmplat şi în cazul Vavilei Popovici. Metafizica născută din uimirea în faţa rânduirii acestei lumi a însemnat pentru ea un moment când şi-a ordonat răspunsurile la întrebările pe care le-a plămădit văzând şi simţind intens durerea, dar şi acumulând tot mai multe cunoştinţe. Mirarea ei s-a concretizat într-o filosofie asupra vieţii, pe care Vavila Popovici a ales să o împărtăşească, din preaplinul inimii, cu semenii săi, prin una din formele artei. Şi astfel, s-a născut această profundă şi superbă definiţie a poeziei, dintr-unul din poemele sale: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou al lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova”. Interferenţa artelor nu este o întâmplare şi nicio alternativă în creaţia Vavilei Popovici, ci o constantă.
M.I.
0 Comentarii