Se împlinesc zilele acestea optzeci de ani de la evenimentele care, în nici trei luni au spulberat pur și simplu România Mare, edificiul creat cu efortul uriaș al românilor după Primul Război Mondial.
La 23 august 1939, cu numai o săptămână înaintea declanşării marii conflagraţii a secolului al XX-lea, U.R.S.S. şi Germania semnau la Moscova vestitul, de tristă amintire, Pact Ribbentrop-Molotov, prin care îşi delimitau sferele de influenţă în Europa între Marea Baltică şi Marea Neagră. Prin Protocolul adiţional secret, Germania îşi exprima acordul cu pretenţia U.R.S.S. de a anexa Basarabia, teritoriu strămoşesc românesc, cuprinzând 44.500 km2 şi o populaţie de 3.200.000 locuitori.
Asigurată dinspre Est pe baza tratatului amintit, la 1 și 17 septembrie 1939 Germania și U.R.S.S. au atacat Polonia, stat independent, declanşând astfel cel de-Al Doilea Război Mondial şi, odată cu acesta, calvarul statelor mici şi mijlocii independente din Europa. După numai şaptesprezece zile, Polonia dispărea de pe harta Europei, fiind împărţită între Germania şi U.R.S.S., apoi Finlanda era atacată de U.R.S.S. (noiembrie 1939), iar ţările baltice – Estonia, Letonia şi Lituania – au fost anexate de aceeaşi mare putere câteva luni mai târziu.
În acelaşi timp, în primăvara şi vara anului 1940, declanşând ofensiva împotriva statelor din nordul şi vestul Europei, Germania a ocupat fulgerător Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia, Luxemburg şi o parte din Franţa, supunând concomitent Marea Britanie unor tot mai insistente şi devastatoare atacuri aeriene şi navale.
În faţa pericolului de a împărtăşi aceeaşi soartă, România şi-a declarat, pentru început, printr-un Consiliu de Coroană, starea de neutralitate. În scurt timp, înţelegând că pe garanţiile Franţei şi Marii Britanii privind securitatea frontierelor nu se mai poate conta, regele Carol al II-lea a ales dintre două rele pe cel mai mic, încercând prin demersuri diplomatice o apropiere faţă de Germania lui Hitler, sfătuit că numai aşa România va putea supravieţui ca stat. Hitler, dorind să pedepsească România pentru apropierea sa de până atunci faţă de puterile occidentale, a condiţionat garantarea frontierelor româneşti de satisfacerea, de către guvernul de la Bucureşti, a pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei. În aceste condiţii, încurajate de la Berlin şi Moscova, guvernele de la Budapesta şi Sofia au solicitat grabnic tratative cu Bucureştiul pentru soluţionarea pretenţiilor lor teritoriale.
Nu demaraseră încă negocierile cu reprezentanţii acestor două state când, la 26–28 iunie 1940, a lovit trăsnetul de la Est. Moscova cere printr-un ultimatum foarte dur, cedarea nu numai a Basarabiei, aşa cum era stipulat în Protocolul secret sovieto-german, ci şi a nordului Bucovinei. În scurtul interval de timp avut la dispoziţie au avut loc trei Consilii de Coroană. Probabil răspunsul ministrului Apărării, generalul Samson Bodnărescu, că armata română nu poate rezista ofensivei sovietice decât douăsprezece zile i-a descurajat total pe membrii Consiliului de Coroană. Exemplul Poloniei cu un an înainte, care a atacat cu cavaleria tancurile germane, nu a contat. Din nefericire, istoria nu reține decât faptele de glorie și curaj. O rezistență armată ar fi avut o altă încadrare juridică în dreptul internațional, fiind considerată ca răspuns la o agresiune. În 48 de ore administraţia şi armata română au fost nevoite să se retragă la vest de Prut, din Bucovina de nord şi în plus din Ţinutul Herţa, urmărite fiind şi de multe ori chiar depăşite şi dezarmate de blindatele, cavaleria şi infanteria sovietică. Dezastrul se declanşase. A urmat umilitorul Dictat de la Viena, 30 august, impus de Hitler şi Mussolini, pe baza căruia se pierdea şi partea de nord-vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei şi, în sfârşit, o înţelegere (convenţie) româno-bulgară la Craiova, în urma căreia România mai pierdea şi Cadrilaterul.
În mai puţin de trei luni au fost smulse din trupul ţării teritorii ce însumau 100.913 km2 (33,8% din suprafaţa totală) şi 6.777.000 locuitori (33,3% din populaţia României).
Pe lângă consecinţele imediate în plan economic şi al securităţii naţionale, evenimentele au generat o amplă criză politică internă, care nu se va putea rezolva decât prin abdicarea lui Carol al II-lea (6 septembrie 1940), în favoarea fiului său, Mihai, şi însărcinarea cu formarea unui nou guvern, dar şi cu puteri discreţionare acordate generalului Ion Antonescu.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii