Numirea lui Grigore Alexandru Ghica pe tronul Moldovei în mai 1849 a permis grupului de revoluționari exilați să revină în țară. Aceasta și datorită atitudinii mai mult decât binevoitoare a turcilor, care priviseră cu o anumită simpatie atitudinea lor profund ostilă față de Moscova, evidențiată de faptul că Regulamentul Organic, o culegere de legi alcătuită de ruși, a fost ars în piețele publice din Iași.
Nu va trece multă vreme și va izbucni un nou război între Rusia și Turcia, cu consecințe absolut imprevizibile și urmări de o importanță covârșitoare pentru micile principate de la Dunăre, Moldova și Valahia. Războiul a durat trei ani și este cunoscut sub denumirea de Războiul Crimeei. Rusia a fost înfrântă de Turcia, cu sprijin temeinic de la cei doi mari aliați ai săi, Franța și Anglia. Pentru cele două mari puteri se ivise un prilej excelent să alunge Rusia din Balcani, care se instalase ca un vultur de pradă peste trupul în agonie al Turciei. Pentru aceasta trebuia blocat controlul Rusiei asupra Gurilor Dunării. Astfel intră în ecuație Moldova și Țara Românească sau Valahia, cum i se mai spunea atunci. Era nevoie de un stat tampon care să blocheze accesul rușilor în Balcani și acest stat nu se putea realiza decât prin unirea celor două principate. Acesta este contextul în care ministrul de Externe al Franței, contele Walevski, lansează pentru prima dată la Congresul de pace de la Paris din 1856 ideea unirii principatelor. Deranjate, Rusia, Austria și Turcia au sărit ca arse: românii nu vor să se unească!
În acest context s-a ajuns la un compromis: să fie întrebați. Pentru aceasta s-a hotărât să se facă alegeri pentru constituirea unor divanuri ad-hoc cu un singur scop, să se pronunțe în privința unirii: da sau nu. Normal că s-a intrat în mare fierbere. Hotărârea celor două divanuri era capitală pentru soarta celor două principate și nu numai: un răspuns negativ ar fi afectat foarte mult și planurile lui Napoleon al III-lea și reginei Victoria. La aceste alegeri participau reprezentanți ai tuturor claselor sociale, inclusiv ai țărănimii clăcașe. Vă amintiți desigur de moș Ion Roată. Pentru a se asigura un cadru cât mai corect de organizare a alegerilor, Poarta a decis înlocuirea domnilor cu caimacami, locțiitori de domn. În Moldova a fost numit Teodor Balș, care a murit la scurt timp, fiind înlocuit cu Nicolae Conachi Vogoride, antiunionist până în măduva oaselor. În Țara Românească situația era alta, caimacam fiind numit Alexandru Ghica, fostul domn regulamentar, favorabil unirii, fapt ce duce la alegerea fără probleme a unui Divan unionist. În Moldova lucrurile nu au stat la fel. Vogoride, îndrumat îndeaproape de ”Marele licurici”, pe atunci cuibărit la Istanbul, falsifică alegerile după modelul valabil până în zilele noastre, adică inversarea rezultatelor, și iese Divan antiunionist. Tot edificiul unirii se prăbușise.
Ei bine, dacă vă întrebați ce mai face, acum intră în scenă Conu Alecu. Nu cu mult timp în urmă în biografia sa amoroasă apăruse un nou element: oficializarea unui concubinaj. Aceasta și pentru că noua sa cucerire nu era o oarecare vedetă a unui stabiliment, ci chiar Cocuța Vogoride, soția caimacamului antiunionist, și cum, vorba lui Caragiale, ”mangafaua era plecată la Ploiești”, cei doi trăiau o frumoasă poveste de dragoste. Roadele încep să se vadă în curând: Cuza este numit din nou, în februarie 1857, pârcălab de Covurlui, apoi reintegrat la cerere în armată și pentru că mangafaua o iubea nebunește pe Cocuța, au început să curgă gradele ca după decembrie 1989; de la sublocotenent, în 45 de zile Vogoride îl avansează maior în următoarea succesiune: 16 martie – sublocotenent, 24 aprilie – locotenent și în aceeași zi, probabil mai pe seară, căpitan și peste zece zile, maior. Chiar și după ce îl dă în gât, făcând publice scrisorile compromițătoare furate de Cocuța, Vogoride, cu un gest cu o mare semnificație biblică, îi oferă și celălalt obraz celui ce îl plesnise cu obrăznicie, avansându-l polcovnic, colonel. Aceasta după ce Cuza, în semn de protest față de falsificarea alegerilor de către Vogoride, demisionase din funcția de pârcălab de Covurlui, dar în care revenise pe motiv că îl cam strângea uniforma. Din păcate, Caragiale avea doar cinci ani… Rezultatele sunt nesperat de spectaculoase: scrisorile care atestă furăciunea lui Vogoride sunt publicate în ziarul belgian „L’etoile d’Orient” și dau naștere unui adevărat scandal diplomatic, Napoleon al III-lea forțând Turcia să refacă alegerile. Se refac și iese, normal, un Divan unionist, Conu Alecu devenind un mit. Sexual, bineînțeles.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii