Poetul religios Daniel Turcea, fost absolvent al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Piteşti

Poezia religioasă îşi dezvăluie adevărata frumuseţe spirituală prin versurile anumitor poeţi, precum Daniel Turcea, un autor de o adâncă structură mistică, ce îşi revendică locul alături de alţi scriitori români cu vocaţie religioasă. Prin temele tratate, Daniel Turcea se apropie de poezia lui Vasile Voiculescu. Turcea s-a născut la 22 iulie 1945, la Târgu Jiu, şi a murit la 28 martie 1979, la Bucureşti. Ultimele clipe de viaţă le-a trăit la Mănăstirea Cernica. Bunicul său provenea dintr-o familie de preoţi cu tradiţie. A urmat clasele primare şi gimnaziale la Piteşti, acolo unde a absolvit şi Liceul „Nicolae Bălcescu”, în anul 1963.

L-a avut duhovnic pe Arsenie Papacioc

Daniel Turcea a terminat Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, în 1968, an în care debutează în revista „Amfiteatru”. Volumul de versuri „Entropia” îi va apărea doi ani mai târziu. Alături de acesta va mai publica, în timpul vieţii, alte poezii în volumul „Epifania” (1978). Toate poemele vor fi adunate, după dispariţia sa, în volumul „Epifania” (1982), care reuneşte şi majoritatea creaţiilor ce nu au văzut lumina tiparului în timpul vieţii, intitulate „Poeme de dragoste”. Poeziile sunt precedate de câte un motto din Sf. Simion Metafrastul şi din Sf. Apostol Pavel. Poemele au fost republicate în anul 1991 în volumul „Iubire înţelepciune fără sfârşit”, sub îngrijirea lui Valeriu Cristea. Multe dintre informaţiile referitoare la Daniel Turcea au fost consemnate de Corina Negreanu, în urma unei conferinţe susţinute de sora poetului la Cluj-Napoca, în 2001. Poetul a fost un atent cititor de filosofie şi de literatură ştiinţifică (matematică, fizică, chimie), dar credinţa creştin-ortodoxă l-a atras, după mai multe rătăciri prin viaţă. Convertirea s-a petrecut într-un mod neaşteptat. După ce a lipsit două săptămâni, s-a întors acasă şi a povestit ce s-a întâmplat: fiind împins la sinucidere de o voce pe care nu o putea desluşi, a visat că a ajuns în faţa unei biserici în care nu putea însă să intre.
A început să se roage la mai multe divinităţi. „Nu mai ştiam pe cine să strig când, deodată, în întunericul în care mă aflam, a apărut o lumină în care am văzut-o pe mama mea rugându-se pentru mine… şi mi-am adus aminte de Dumnezeu”. A strigat: „Mântuitorule, ajută-mi!” şi a văzut doi tineri venind spre el: Sf. Gheorghe şi Sf. Elefterie. În biserică a simţit imensa dragoste pe care o căuta. Şi-a propus să găsească biserica cu promisiunea că se va întoarce la Dumnezeu. După o căutare de un an de zile, ajuns la deznădejde, a hotărât să se lepede definitiv de Dumnezeu. Însă, în aceeaşi zi, a descoperit lăcaşul de închinare. Ca duhovnici şi i-a ales pe pr. Arsenie Papacioc, apoi pe pr. Sofian, ei fiind cei care i-au oferit liniştea sufletească de care avea nevoie.

„Ştiu, vom muri,/ dar câtă splendoare!”

„Epifania” reuneşte creaţii de natură mistică. Atras de gândirea orientală, Turcea îşi găseşte alinarea în sânul creştinismului. Poeziile din ultimii ani de viaţă sunt o rememorare a traseului pe care poetul l-a urmat. Între cele două volume apărute în timpul vieţii, se poate observa o distanţă spirituală imensă, dar şi paşii convertirii.
În timp, va regreta poeziile publicate în „Entropia”: „Încerc să opun «Entropiei» bucuria”. Temele liricii lui Turcea se structurează în jurul luminii. „Acestei Lumini/ acestei iertări/ plecaţi genunchii inimii/ numai Lumina poate ierta/ îndumnezeind” („Iertare”). Poetul Îl caută pe Dumnezeu şi aşteaptă ca Acesta să-i vină în întâmpinare: „Te-am căutat în petale, în chipul/ cel mai frumos, am crezut/ că erai/ în clipa cea scrisă/ Te iubesc dar prea puţin,/ Dă-mi să Te iubesc/ cu întreaga-mi/ fiinţă!” („Rugăciune”). Turcea cântă iubirea ce există între om şi Dumnezeu, iubire pentru care omul trebuie să se elibereze de patimile vieţii. Purificarea este efectul conlucrării cu Dumnezeu, al lacrimilor pe care le varsă regretând păcatele săvârşite: „Cine n-ar vrea să se întoarcă nevinovat/ din faptele sale/ ca dintr-o pajişte de crini?” („Logos, Izvorul”).
Poetul se întreabă dacă materia reprezintă o piedică în calea unirii cu Dumnezeu: „Trupul acesta subţire s-a îmbrăcat/ prin ochiul care vede” („Isihia”) sau: „Atâta har pot avea mâinile omului încât/ ridicându-se/ cerurile/ li s-ar deschide/ câte sunt/ coborându-se, se coboară-n lumină Cuvântul/ pe pământ” („Trup”). Poetul consideră moartea o modalitate de trecere într-o altă existenţă: „Moartea e poate singura oglindă/ în care începem să ne vedem” („Pasăre, noaptea”).
Însă moartea este urmată de înviere şi de bucuria vieţii veşnice: „Eu am uitat de frica şi tristeţea/ nu mai am de străbătut/ decât propria-mi umbră, înserarea/ fiinţei mele, Doamne, am aflat/ celor ce au sfârşit un început” („Mărturisire”) sau: „La limanul fără vină/ să se facă din lumină/ rugaţi-vă ceruri,/ rupe-ţi-vă lacăte,/ rugul suferinţei, dorul/ fie binecuvântat/ să fiu înviat” („Dorul”). Pentru Turcea, moartea îşi pierde tragismul: „Ştiu, vom muri/ dar câtă splendoare!” („Anastasia”).

„Cel mai iluminat poet creştin-ortodox al literaturii noastre”

Totul se transformă prin iubirea ce inundă sufletul şi face să dispară toată suferinţa. Poetul nu poate decât să vadă întreaga realitate cu ochii transfiguraţi: „Fie/ Iubirea/ în noi să înceapă/ sfânt, sfânt, sfânt” („Epifanie”). Totul se regăseşte în Dumnezeu, Cel care rămâne totuşi necuprins: „Dincolo de cer, în lumină/ dincolo de cer, în bunătate/ frumuseţea ta cine o va spune” („Iubire”) sau: „Înaintea morţii sunt/ şi n-am haină de nuntă. Lumina/ nu arde în suflet, dar Domnul/ poate să învie/ în inima mea” („Rugaţi-vă pentru mine”).
În prefaţa „Neînserata iubire”, Valeriu Cristea afirma: „Lectura îmi dezvăluie un poet extraordinar, un mare poet, cel mai mărturisit şi mai limpede şi mai iluminat poet creştin-ortodox (nu ortodoxist!) al literaturii noastre de după război şi poate chiar al întregii literaturi române”.
Criticul literar realizează o paralelă între Daniel Turcea şi personajul dostoievskian Markel, fratele mai mare al stareţului Zosima („Fraţii Karamazov”): „După o scurtă, dar violentă criză de ateism, Markel – atins de o ftizie galopantă – se converteşte şi moare ca într-o apoteoză, transfigurat de fericire, beat de iubire faţă de toţi şi de toate. Prin extincţia sa radioasă, triumfală, întru gloria credinţei, Daniel Turcea seamănă leit cu acest Markel. De parcă personajul dostoievskian s-ar fi întrupat şi ar fi trăit – o vreme – printre noi, nevrednicii!”.

M.I.