Bullyingul a încetat de multă vreme să fie perceput ca o simplă neînțelegere între copii. Începând cu anul 2019, violența psihologică – bullying este interzisă în unitățile de învățământ, iar școlile au obligații precise din momentul în care iau cunoștință de un caz. Între norma scrisă și realitatea cotidiană persistă, totuși, o distanță semnificativă: într-un sondaj realizat de World Vision România, 43% dintre părinți au declarat că, după sesizarea agresiunii, nu s-a luat nicio măsură.
Din perspectivă juridică, bullyingul reprezintă o acțiune sau o succesiune de acțiuni fizice, verbale, relaționale ori cibernetice, săvârșite cu intenție, într-un context social dificil de evitat, precum colectivul clasei, și care presupun un dezechilibru de putere între agresor și victimă. Urmarea trebuie să constea în lezarea demnității sau în instaurarea unei atmosfere de intimidare, ostilitate ori umilire, iar legea îmbrățișează și formele indirecte, cum sunt zvonurile menite să izoleze un elev. Se impune însă o precizare: Codul penal nu cunoaște o infracțiune distinctă denumită „bullying”. Răspunderea depinde de ceea ce se află în spatele acestei etichete, adică de o abatere disciplinară, în cazurile mai puțin grave, sau de o faptă penală, precum lovirea, amenințarea, șantajul ori hărțuirea, atunci când comportamentul depășește pragul infracțional.
Din clipa în care un incident ajunge la cunoștința școlii, procedura națională privind violența în mediul școlar impune o reacție promptă. Personalul are datoria de a înlătura riscurile imediate, de a apela numărul 112 când situația o cere și de a evita audierea repetată a victimei, pentru a nu o expune unei noi suferințe. Cazul este preluat de comisia pentru prevenirea și eliminarea violenței, care îl consemnează într-un registru, alături de data la care au fost informați părinții, și dispune măsuri de sprijin și sancțiuni proporționale cu gravitatea faptei: consiliere, intervenție psihologică, mediere ori, la cererea părinților, mutarea victimei în altă clasă. Nerespectarea procedurii atrage, la rândul ei, răspunderea disciplinară a personalului.
Părintele care se confruntă cu o asemenea situație trebuie să înceapă prin a documenta faptele: mesaje, capturi de ecran, date, locuri și, atunci când există leziuni, acte medicale. Urmează sesizarea scrisă, înregistrată la secretariatul școlii, prin care se solicită analizarea incidentului potrivit procedurii și comunicarea măsurilor dispuse. Dacă unitatea de învățământ rămâne pasivă, demersul poate fi continuat la Inspectoratul Școlar Județean Argeș și la Ministerul Educației, iar în cazurile grave poate fi sesizată direcția de asistență socială și protecția copilului; copilul însuși poate cere sprijin la numărul 119. Când faptele au caracter penal, părintele poate formula plângere în numele minorului, cu observația că, în cazul hărțuirii, acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Se cuvine evitată, în schimb, justiția făcută pe cont propriu, întrucât confruntările directe și postările pe rețelele sociale pot afecta poziția juridică a victimei.
Firesc, mulți se întreabă ce riscă minorul agresor, iar răspunsul este condiționat de vârstă. Sub 14 ani, minorul nu răspunde penal, oricât de gravă ar fi fapta. Între 14 și 16 ani, răspunderea penală intervine numai dacă se dovedește că a acționat cu discernământ, iar de la 16 ani minorul răspunde penal, însă într-un regim special, în care regula o constituie măsura educativă, nu pedeapsa. Absența răspunderii penale nu echivalează, însă, cu absența oricăror consecințe: pot fi aplicate sancțiuni școlare și, potrivit unei legi adoptate în 2023, părinții copilului care a săvârșit fapte penale au obligația de a participa la programe de consiliere psihologică, măsura putând fi dispusă de instanță în caz de refuz.
Acestor consecințe li se adaugă răspunderea civilă, adică obligația de a repara prejudiciul. Potrivit Codului civil, cei care au îndatorirea de a supraveghea minorul răspund pentru paguba produsă de acesta, iar exonerarea părinților este greu de obținut, ei trebuind să dovedească faptul că fapta nu a fost determinată de modul în care și-au îndeplinit îndatoririle părintești. Dacă incidentul s-a petrecut în timpul în care elevul se afla sub supravegherea școlii, situația poate fi analizată diferit, motiv pentru care locul și momentul faptei capătă o importanță deosebită. Prejudiciul poate cuprinde costurile tratamentului și ale consilierii psihologice și, în anumite condiții, daune morale.
Cadrul legislativ nu este, însă, definitiv. În Parlament se află în dezbatere inițiative care urmăresc fie întărirea obligațiilor școlilor în gestionarea cazurilor de bullying, fie reconsiderarea răspunderii penale a minorilor, subiect readus în atenția publică de cazuri grave care au zguduit opinia publică. Până la adoptarea unor eventuale modificări, rămân aplicabile regulile prezentate mai sus, iar părinții sunt îndemnați să urmărească evoluția acestor demersuri.
Concluzia practică se desprinde de la sine: părintele trebuie să insiste în scris, să păstreze probele și să se adreseze mai întâi conducerii școlii.
Avocat Maria Cristina Leţu, doctor în Drept
0 Comentarii