În istoria FC Argeș, fiecare generație și-a lăsat amprenta prin oameni care au pus suflet în tricoul alb-violet. Printre cei care au contribuit la povestea clubului se numără și Florin Tene, fostul portar al formației piteștene din anul 2000. Deşi nu a petrecut foarte mult timp în tricoul alb-violet, fostul mare portar al naţionalei ne-a mărturisit că perioada petrecută la FC Argeş, deşi scurtă, a fost una care l-a marcat profund.
„Florin Halagian m-a adus la FC Argeş”
Cum aţi ajuns la Piteşti?
- Am ajuns la FC Argeş în timpul campionatului, de la Rocar, datorită domnului profesor Florin Halagian, care a avut un rol major în cariera mea. În acea perioadă, FC Argeş se afla într-o criză de portari şi m-a contactat propunându-mi să vin în Trivale. Mi-am dat acceptul pe loc, iar în acel an am terminat campionatul pe locul secund. Ca un amănunt interesant, am învins pe Steaua, cu scorul de 4-0, acasă.
Dacă ar fi să retrăiţi un meci în tricoul alb-violet, care ar fi acela?
- Meciul de la Piteşti, contra Stelei, care era pregătită la vremea aceea de inegalabilul Emerich Jenei. Martin, Dumnezeu să-l odihnească!, era în poarta militarilor, iar eu eram între buturi la FC Argeş. Am jucat pe arena din Trivale, pe fostul stadion. Revenind la jocul contra Stelei, a fost un rezultat surpriză pentru toată lumea, dar nu şi pentru noi, deoarece echipa juca foarte bine. Acel rezultat a fost unul de referinţă pentru club, care învingea o grupare de top. A fost unul dintre cele mai bune meciuri din istoria lui FC Argeş. Am muncit mult, am apărat tot meciul, toţi jucătorii ne-am dăruit total, am evoluat cu sufletul. Nu am stat mult la FC Argeş, dar să ştiţi că am amintiri foarte frumoase. M-am înţeles cu toţi, mulţi erau copii. De vârsta mea erau, printre alţii, Sică Bârdeş şi Costel Pană. Am aflat că Argeşului i se construieşte o casă nouă, felicitări! Merită un stadion modern această echipă.
Aţi lucrat mult timp cu regretatul Florin Halagian. Aţi avut multe divergenţe cu dânsul?
- Chiar deloc! A fost sever şi drastic pentru alţii, nu şi pentru mine. Omul acela îţi cerea un singur lucru: să joci un fotbal simplu, să nu te complici. Dacă în teren evoluai conform spuselor sale, echipa câştiga şi creşteai foarte mult în ochii săi. Ştiţi care au fost primele lui cuvinte când l-am întâlnit prima dată: „Florine, la echipa asta faci doar ce-ţi spun eu şi ceea ce ştii tu!” Mi s-au întipărit în cap acele cuvinte şi le-am respectat. A fost un mesaj mai mult decât sugestiv. Era, de asemenea, şi foarte sufletist.
„Focul la ei!”...
O amintire concretă cu Maestrul....
- Am foarte, foarte multe amintiri cu Halagian. La un moment dat, mi-a strigat în timpul unui meci: „Florine, focul la ei!”. Eu m-am uitat surprins către dânsul, pentru că nu înţelegeam deloc ce-mi spunea. Mie îmi plăcea să construiesc cu fundaşii şi se supăra. În timpul unui meci, s-a ridicat brusc de pe bancă şi a început să ţipe: „Florine, când eu îţi spun asta, tu trebuie să degajezi cât poţi de lung. Ai înţeles?” Bineînţeles că mi-a tras şi o înjurătură printre dinţi, nu am scăpat. Despre Florin Halagian vă pot povesti trei zile şi trei nopţi fără a mă repeta. De exemplu, dacă un jucător avea barbă, plete, nu juca. Am avut colegi care au pierdut locul de titular din acest motiv. Avea reguli şi idei fixe. Încă o amintire mai doriţi? A fost la un pas să-l dea afară pe şoferul autocarului lui FC Argeş, deoarece a dat maşina înapoi. Nu aveai voie să te întorci din drum, era ca şi cum ai pierde meciul. A făcut circ. Din fericire, acel meci l-am câştigat, dar am jucat doar cu gândul la şoferul nostru, să-l salvăm. Îl dădea afară, credeţi-mă, dacă pierdeam meciul. Era foarte superstiţios. Halagian era un bătrân cam ciudăţel, pe care nu puteai să nu-l iubeşti. Cu el nu mureai de foame, deşi pierdeai meciuri. Avea o şapcă pe care o purta în permanenţă, dar care era foarte murdară. Cred că nu a spălat-o ani de zile, nu-l interesa. Avea nebuniile lui...
Se spunea că mai pocnea jucătorii. E adevărat?
- Rar. Bogdan Mara a încasat-o de la Halagian. Am jucat la Petrolul Ploieşti şi am condus cu 1-0 până în minutul 89. La un moment dat, Mara a scăpat un balon, încercând să dribleze un adversar, iar ploieştenii au egalat. Ce-a urmat în vestiar a fost coşmar. Nu am crezut în viaţa mea că pot asista la asemenea scene. I-a dat palme şi pumni, iar apoi nu l-a mai lăsat să urce în autocar. Ne era teamă că face infarct, atât de mult se consumase atunci. Nu mai avea forţă să dea cu pumnii şi cu palmele, dar se făcuse roşu la faţă de furie. Şi încă ceva. Avea un caiet mereu, îşi nota acolo echipa şi tot ceea ce voia să ne comunice. Nu putea vorbi liber. Cum nu a mai avut caietul în faţă, doar ne-a comunicat echipa şi a spus că ne va comunica pe parcursul meciului indicaţiile. Avea un mesaj motivaţional la final: „Luptăm, luptăm şi câştigăm”. Întrucât caietul lipsea, ne-a zis: „Luptăm, luptăm şi... jucăm!” Am pierdut acel meci. Ştiţi ce avea el şi nu au mulţi tehnicieni din ziua de azi? Avea ochi la jucători... intuia dacă un fotbalist avea sau nu talent.
Aţi apărat doar 13 meciuri în tricoul lui FC Argeş...
- Exact, mi-ar fi plăcut să mai rămân, însă a venit alt antrenor şi nu am simţit compatibilitate între noi. Halagian a plecat la Braşov şi a venit domnul Mihai Zanfir, pe care îl respect enorm. Dar avea alt stil de lucru şi nu simţeam că mă pot adapta la stilul dumnealui. Aşa că am solicitat să plec.
„Posesia face fotbalul mult mai plictisitor”
Dacă ar fi să faceţi o paralelă întrte fotbalul care se juca atunci şi cel de acum, ce mi-aţi spune?
- Fotbalul de atunci era mult mai spectaculos, se juca în viteză, preluai mingea mai uşor în faţa porţii. Acum a apărut moda posesiei, plictiseşte publicul. Marii antrenori au inventat posesia şi fotbalul a devenit mai plictisitor. Înainte, erau echipe care din trei pase ajungeau în terenul advers. Acum se acordă atenţie posesiei, să nu pierzi mingea era scopul, dar plictiseşte publicul. Acum, şi portarul trebuie să fie mai tehnic decât jucătorul. Nu mai e spectacol. Noi am crescut şi nu aveam nimic. Nu aveam banane, suc, bunătăţi... acum este cu totul altceva, copiii cresc cu fructe exotice, cu fructul îndrăgostitului....
Aţi fost coleg la FC Argeş şi cu Dani Coman, actualul preşedinte al clubului FC Argeş.
- Da, era şi Dani Coman atunci, un copil foarte talentat de mic. Avea voinţă şi talent cu carul, chiar dacă statura nu-l prea ajuta. În aceeaşi situaţie am fost şi eu, nici el şi nici eu nu am fost nişte portari înalţi, dar am compensat prin alte calităţi. L-am îndrăgit de atunci pe Dani Coman, pentru că era stilul meu de portar. Am simţit din prima clipă că avea talent şi ambiţie. Mi-am dat seama că va ajunge un mare portar. FC Argeş avea un vestiar foarte unit. Îmi amintesc că împreună cu toţi colegii ieşeam la restaurant, după meciuri. Acolo avea loc repriza a treia. Eram foarte fericiţi. Am trăit clipe frumoase în tricoul alb-violet. Mergeam toţi şi mâncam aripioare de rechin. Devenise o superstiţie pentru noi. Acest meniu ne purta noroc. Vă daţi seama, nu mergeam la Constanţa să mâncam, ci la Piteşti. Pe vremea aceea, FC Argeş dădea prime la fel ca Steaua şi Dinamo. Pentru că era o echipă foarte respectată şi foarte bine văzută, era în primele 4 din din România.
Sunt sigură că urmăriţi evoluţiile echipei FC Argeş. Ce-mi puteţi spune?
- Este o echipă în creştere, arată foarte bine. Are un antrenor şi un conducător tineri, iar la Piteşti este un proiect foarte frumos. Vor avea şi stadion propriu, va fi ceva fabulos. Piteştiul este precum Craiova, fierbe, respiră fotbal, în amintirea lui Dobrin, care, din punctul meu de vedere, a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti români ai tuturor timpurilor. Au venit din Liga 2 si, într-un an şi jumătate, au progresat enorm.
Ştiu că marele Nicolae Dobrin v-a fost antrenor, la echipa naţională.
- Da, la echipa naţională B a României, cu domnul Halagian a făcut echipă. Un om de o modestie ieşită din comun. Am multe amintiri cu nea Gicu. Am plecat în India, într-un cantonament. Eu aveam breton în acea perioadă şi l-am rugat pe Marian Pană să mă tundă. M-a văzut nea Gicu Dobrin, i-a plăcut şi, ce credeţi, a devenit şi dânsul clientul lui Marian Pană, căruia îi tremurau mâinile când îi tăia cârlionţii „Gâscanului”! I-a plăcut atât de mult cum îl tunsese Marian încât i-a spus că este mai priceput decât frizerul său de la Piteşti.
0 Comentarii