Student medicinist fiind, după anul IV am trecut prin stadii succesive pe la toate specialitățile din mari clinici universitare. După ce făcusem disecții pe cadavre, intrasem prin saloane unde erau tratate boli contagioase grave și văzusem murind pe paturi de spital suferinzi paralizați sau de cancere incurabile, cu mine s-a produs o transformare: copilul mămos și absolventul sârguincios care nu chiulise în anii de liceu măcar de la o singură oră nu mai era impresionat de nimic.
Atunci, căminist, într-o noapte am avut un vis de coșmar: în sufrageria de acasă, pe masă era un mort care s-a ridicat și a vrut să-l sugrume pe tata. În următoarele câteva minute a bătut la ușă portarul care mi-a adus o telegramă de la ai mei, în care-mi spuneu că a murit bunicul din partea mamei. Un octogenar sfătos, pe care l-am iubit. La înmormântarea lui am fost trist, dar în ochi nu am avut nicio lacrimă.
Când, o dată la câteva săptămâni, ajungeam pe acasă cu trenul, tata mă lua cu el pe la un vecin prieten de-al său. Acolo mai găseam doi-trei pensionari care doreau să mă vadă și, eventual, să le dau câteva sfaturi medicale. Inevitabil, discuțiile dintre ei ajungeau și la eterna problemă care este femeia. La acea vreme, prototipul de femeie preferat de români era „grasă și frumoasă”. Mă întrebau adeseori dacă la Medicină se învață și cu ce s-ar putea trata ei ca să le revigoreze câtuși de puțin potența. Le răspundeam că s-ar putea ca până la terminarea facultății să aflu ceva noutăți.
Odată, cel mai bătrân dintre ei mi-a spus: „Până atunci eu n-o să mai trăiesc. Acum, văduv fiind, chem pe la mine o femeie de 30 de ani, grasă și frumoasă, pe care o rog să se plimbe prin fața mea goală pușcă. Îmi clătesc ochii și o rog să mai revină”.
Dr. Viorel Pătraşcu




























0 Comentarii