Programatorul piteștean Adrian Mielcioiu a debutat ca poet, apoi a trecut la proză, apoi a tăcut mulți ani. Iată, însă, că prin întortocheatele ițe ale sufletului, a revenit la poezie. Interesant e că, și în volumul recent „Crânguri de portocali”, apărut la Editura „Brumar” și dedicat fiului Ștefan, își menține stilul propriu de a scrie poezie, cea care l-a consacrat la prima tinerețe.
Răsfoim cartea și vom comenta primele două poeme, ca să ne încadrăm în spațiul tipografic.
„Cărți”: „suntem cărți care se scriu singure/fiecare într-un ritm diferit/de cel cu care viața îi întoarce pagina/întrerupând mereu povestea la mijloc// sunt scriitor/adică o carte/care își completează golurile lăsate de viață”; „Atras de lumină”: „te-am asaltat/ca un fluture atras de lumină/fulgerător și neașteptat/ai făcut ochii mari/și am zburat peste câmpiile verzi/uimit să văd/cu fiecare an care trecea/cum se întindeai nesfârșită sub mine/cuprinzând cu privirea/întreaga mea viață”.
Poemele care deschid volumul „Crânguri de portocali” propun o meditație asupra identității și a devenirii, construind imagini simple, dar încărcate de sugestii existențiale. În „Cărți”, metafora centrală transformă omul într-un text aflat într-o continuă scriere. Viața apare ca o forță exterioară care „întoarce pagina”, intervenind imprevizibil în desfășurarea poveștii personale și întrerupând-o adesea înainte de împlinire. În acest context, statutul de scriitor dobândește o semnificație aparte: el nu mai este doar creator de ficțiune, ci și autor al propriei deveniri, cel care încearcă să completeze „golurile lăsate de viață”. Versurile surprind astfel tensiunea dintre destin și libertate, dintre ceea ce ni se întâmplă și ceea ce alegem să reconstruim prin memorie și imaginație.
În poemul „Atras de lumină”, discursul liric capătă o dimensiune afectivă și contemplativă. Imaginea fluturelui atras de lumină sugerează impulsul irezistibil al apropierii, fascinația în fața unei prezențe care exercită o atracție profundă. Evoluția imaginii este remarcabilă: de la gestul spontan al întâlnirii se ajunge la o perspectivă amplă asupra timpului și a vieții. Ființa iubită se dilată simbolic, devenind un spațiu vast, capabil să cuprindă întreaga existență a eului poetic. Câmpiile verzi, zborul și privirea panoramică alcătuiesc un peisaj interior în care iubirea se confundă cu însăși biografia celui care vorbește.
În ambele texte, Adrian Mielcioiu cultivă o poezie a reflecției și a emoției discrete, evitând retorica excesivă și preferând imagini limpezi, accesibile, dar deschise interpretărilor multiple. Simplitatea expresiei ascunde o preocupare constantă pentru marile teme ale existenței – timpul, identitatea, iubirea și memoria – conferind versurilor o autenticitate care invită cititorul la propriul exercițiu de introspecție.
Citește și Noaptea Muzeelor la Piteşti, într-o formulă redusă: fără Tonitza, diorame şi numismatică
0 Comentarii