La îndemnul Părintelui Arhiepiscop Calinic Argeșeanul, cunoscut pentru prețuirea pe care o poartă medicilor și personalului medical, am început realizarea unei rubrici săptămânale de dialog și reflecție împreună cu medicul neurochirurg Alexandru Goleșteanu. Într-o vreme în care medicina este redusă adesea la tehnică, statistici și eficiență, ne propunem să redescoperim și dimensiunea umană, morală și chiar spirituală a întâlnirii dintre medic și pacient. Dincolo de bisturiu, de anatomie și de știință, există întrebări despre conștiință, suferință, fragilitate, sens și limitele cunoașterii, întrebări pe care vom încerca să le explorăm împreună în aceste convorbiri.
Pr. Dr. Rafael Vintilă: Ați întâlnit, în practica neurochirurgicală, situații în care reacțiile postoperatorii ale pacienților v-au făcut să simțiți că identitatea sau chiar conștiința umană depășesc ceea ce putem explica strict prin fiziologia creierului?
Dr. Alexandru Goleșteanu: Câteodată, reacțiile psihice postoperatorii sunt ele însele uimitoare. Mă refer la situații în care un pacient uită o limbă pe care a vorbit-o zeci de ani și revine spontan la limba maternă. Am avut, de exemplu, cazul unei femei poloneze care trăise în Germania aproape 50 de ani, iar postoperator vorbea doar poloneză și retrăia fragmente emoționale din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Sunt lucruri pe care le observi, dar pe care nu le poți explica pe deplin. Iar dacă este atât de greu să înțelegi astfel de reacții, cu atât mai dificil este să faci legătura cu realități mult mai profunde, precum conștiința, memoria afectivă sau identitatea umană.
De aceea, eu văd creierul mai degrabă ca pe un suport pentru toate acestea, într-un mod asemănător felului în care curentul electric susține funcționarea inteligenței artificiale. În fond, aceasta este și meseria noastră: un soi de electricieni ai corpului uman, care încearcă să „decomprime firele”, fie că vorbim despre tumori, hernii de disc sau traumatisme. Dar, dincolo de partea tehnică, rămâne mereu sentimentul că omul este infinit mai mult decât ceea ce putem atinge cu instrumentele noastre.
Pr. Dr. Rafael Vintilă: Recent au fost comemorați eroii neamului. Dar dacă patriotismul, credința și cultura sunt atât de des invocate astăzi, de ce ajung oamenii să le trăiască tot mai rar în mod autentic, prin responsabilitate, bunătate și respect față de aproapele?
Dr. Alexandru Goleșteanu: Există momente în viața unei societăți când începi să simți că ceva nu mai este la locul lui. Nu e neapărat o criză spectaculoasă, nu se aud sirene și nu cad ziduri peste noapte. Este mai degrabă o senzație subtilă: ca și cum busola morală a început să arate direcții diferite pentru fiecare om. În aceste vremuri auzim tot mai des cuvinte mari: patriotism, credință, tradiție. Sunt rostite cu pasiune, uneori cu patos, uneori chiar cu pumnul în masă.
Patriotismul, ni se spune, este dragostea față de patrie.
Dar apare o întrebare simplă, aproape incomodă: ce iubim de fapt atunci când spunem că iubim patria? Pentru că patria nu este doar o hartă colorată sau o poveste frumoasă din manualul de istorie. Patria este, înainte de toate, oameni. Oameni care merg dimineața la muncă, oameni care au probleme, oameni care au nevoie uneori de ajutor sau de o vorbă bună. Aici apare paradoxul. Uneori suntem gata să apărăm patria în discursuri eroice, dar ne supărăm dacă trebuie să ținem ușa deschisă pentru cineva la intrarea în bloc. Suntem dispuși să cântăm cântece patriotice până în noapte, dar ne enervează teribil dacă vecinul are nevoie de ajutor cu o sacoșă. Este un tip de patriotism curios: iubim ideea de țară, dar uneori ne încurcă oamenii din ea.
Citește și Autobuzele Publitrans circulă pe 1 iunie după programul de duminică
0 Comentarii