La îndemnul Părintelui Arhiepiscop Calinic Argeșeanul, cunoscut pentru prețuirea pe care o poartă medicilor și personalului medical, am început realizarea unei rubrici săptămânale de dialog și reflecție împreună cu medicul neurochirurg Alexandru Goleșteanu. Într-o vreme în care medicina este redusă adesea la tehnică, statistici și eficiență, ne propunem să redescoperim și dimensiunea umană, morală și chiar spirituală a întâlnirii dintre medic și pacient. Dincolo de bisturiu, de anatomie și de știință, există întrebări despre conștiință, suferință, fragilitate, sens și limitele cunoașterii, întrebări pe care vom încerca să le explorăm împreună în aceste convorbiri.
Protos. Rafael Vintilă: Ce v-a atras spre neurochirurgie: precizia aproape matematică a acestei discipline sau faptul că, uneori, câțiva milimetri pot despărți memoria de uitare și speranța de suferință?
Dr. Alexandru Goleșteanu: Povestea este, de fapt, mult mai simplă. Am ajuns să fac practică încă din anul I, într-o perioadă în care eram debusolat, lângă un om și un medic de excepție, de la care și astăzi am de învățat: dr. Mihai Șchiopu, neurochirurg în Constanța. Și așa m-am îndrăgostit de meserie, de lupta cu comele și cu accidentele, de dialogul cu creierul în perioada postoperatorie. Secția de Neurochirurgie este dedicată sănătății creierului și coloanei vertebrale. Când lucrez, mă depersonalizez cumva. Am, poate, fie defectul, fie calitatea de a nu simți emoțiile în timpul actului medical, însă ele mă copleșesc după aceea. De multe ori mi-a tremurat vocea când am dat vești bune sau vești rele.
Protos. Rafael Vintilă: Credeți că conștiința este strict un produs al creierului și al activității neuronale sau există în om o dimensiune care depășește ceea ce poate fi explicat biologic? Unde se termină anatomia creierului și unde începe, poate, misterul persoanei umane?
Dr. Alexandru Goleșteanu: Cred că sunt două lucruri diferite. Partea de „hardware” (adică structura biologică a creierului, țesutul cerebral, neuronii, conexiunile și mecanismele fizice pe care le putem opera și analiza medical) o tratăm noi. Însă ceea ce „rulează” prin această structură pare să țină deja de un nivel mult mai greu de explicat. Oricât am spune, rămâne ceva asemănător cu acel moment în care băteam ușor în televizor când nu mai mergea și, uneori, se repara, fără să știm exact de ce. Mai profund, există circuitele neuronale, pe care încă nu le înțelegem pe deplin. Și, dincolo de acestea, există psihicul uman, iar poate și mai adânc decât toate este chiar aspectul la care vă referiți dumneavoastră. Poate vi se va părea puțin îndrăzneață această idee, dar eu cred că conștiința noastră este o sămânță infimă de divinitate în noi, care ar putea avea un rol mult mai important dacă am reuși să o cultivăm mai mult și să ne desprindem, măcar parțial, de latura noastră instinctuală. De aceea găsim uneori atâta înțelepciune și în gândirea unor pustnici care nu au avut neapărat o educație academică vastă, dar au avut o mare profunzime a vieții lăuntrice. În fond, consider că și conștiința aparține unei alte dimensiuni, sau poate mai multor dimensiuni, la fel ca multe dintre realitățile care sunt greu de definit strict teoretic: dragostea, fericirea, sensul.
„Mergeam adesea la Mănăstirea Techirghiol împreună cu mama și îl întâlneam pe părintele Arsenie Papacioc”
Protos. Rafael Vintilă: Sfântul Luca al Crimeii, el însuși chirurg și profesor de medicină, răspundea odinioară unui acuzator spunând: „Pe Dumnezeu, într-adevăr, nu L-am văzut. Dar am făcut operații pe creier și nici minte, nici conștiință nu am văzut acolo înăuntru.” Poate neurochirurgia să apropie omul de misterul conștiinței sau, dimpotrivă, să îi arate mai limpede limitele explicației pur materiale?
Dr. Alexandru Goleșteanu: Este cumva legat de imaginea „chirurgului fără de arginți”? Am primit o astfel de carte în dar de la o maică de la Mănăstirea Techirghiol, înainte chiar de a intra la facultatea de medicină. Dacă vă povestesc, poate că nu mă veți crede, dar simt și astăzi că acel moment a avut ceva providențial în el. Mergeam adesea acolo împreună cu mama și îl întâlneam pe părintele Arsenie Papacioc. Într-una dintre zile, după ce am ieșit de la părintele și ne îndreptam spre mașină, o maică a venit pur și simplu spre mine și mi-a dăruit cartea cu Sfântul Luca. Eram atunci în clasa a XII-a și nici măcar nu intrasem încă la facultate… Privind în urmă, am impresia că anumite lucruri ne sunt așezate discret înaintea drumului, fără să le înțelegem pe moment. Revenind, eu cred că noi, medicii, suntem într-un fel doar niște mecanici care fac întreținerea unei forme încă extrem de primitive, corpul omenesc, în comparație cu ceea ce înseamnă conștiința și, mai ales, sufletul. Tocmai de aceea, cu cât înaintezi mai mult în medicină, cu atât înțelegi mai clar nu doar cât de multe știm, ci și cât de adânc este ceea ce încă nu putem explica.
Citește și Dr. Alexandru Goleşteanu a operat pe creier un bătrân de 98 de ani
Citește și Un tir de fapte bune va ajuta argeşenii nevoiaşi
0 Comentarii