”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (58)
Cristina Rousseau: Care e povestea vieții dumneavoastră?
Nicolae Râcea: – M-am nascut la 7 februarie 1921. Am avut o soră, pe nume Sevastița. Am făcut șapte clase la școala din Valea Popii, comuna Mihăești. Pentru prima dată am câștigat bani, copil fiind: mama m-a tocmit slugă la o cucoană din sat, îi căram apă și lemne. Banii îi primea mama. M-am născut cu probleme la picioare. Nu mă pot numi olog pentru că Dumnezeu a fost bun cu mine, sunt alții care chiar nu se pot ține pe picioare. Merg încet, cu ajutorul un băț mai gros, să mă pot sprijini în el, mă mai împleticesc, dar merg. N-am avut în viața mea un baston. De fapt, în mintea mea numai domnii, oamenii cu stare, poartă baston, iar eu nu sunt domn, nici om cu stare. Mie mi-a folosit la mers orice lemn de care am putut să mă sprijin. Primul meu loc de muncă a fost la un centru unde se strângeau fructe, se puneau în butoaie, fiind trimise apoi spre fabrici pentru fabricarea marmeladei, a gemurilor. Îl numesc loc de muncă, dar, de fapt, nu am semnat niciodată pentru banii pe care-i primeam. Era un responsabil, pe nume Georgescu, care mă plătea cât vrea el. Eu eram paznic. Am mai lucrat la gară, la un depozit de fier vechi; și acolo tot paznic am fost. După câțiva ani m-am angajat ca distilor la fabrica Vinalcool din Mihăești.
Cum ați ajuns să lucrați la uzina Dacia?
– M-a angajat nepotul meu, Vasile Lămbescu. Munca mea consta în a distribui lapte și sifon pentru muncitorii din turnătorie. Era toxicitate mare în hală și li se dădea să bea lapte și sifon. Era pe rație; nu puteai să dai fiecăruia cât dorea. Încăperea în care stăteam avea un ghișeu. Acolo le dădeam porțiile. Laptele îl primeam în bidoane de aluminiu de câte 20 de litri, iar sifonul, eu îl pregăteam. Tot eu distribuiam și ziare. Era obligatoriu ca salariații să fie abonați la „Scânteia”.
Aveați timp să citiți ziarul? Ce se prezenta în presă?
– Timp nu prea aveam și mai ales nu aveam voie. Dar când eram în schimbul doi și trei îmi plăcea să citesc. Decât să mă găsească șeful că am adormit, mai bine mă găsea citind ziarul. Erau lungi nopțile, mai ales iarna. În ziare erau tot felul de articole despre agricultură, despre vizitele tovarășului Ceaușescu, despre ce s-a mai construit: mai o hidrocentrală, mai un cartier de blocuri. Mie mi se părea la vremea aia că am ce citi în ziar. Deh, eu, copil, nici nu visam să pot ține un ziar în mână și să aflu ce se întâmplă în toată țara sau în lume. În ziar scria și cum va fi vremea. Era mare lucru că noi, la țară, știam cum e vremea după cum asfințea soarele, după cum ne dureau oasele, după cum era cerul acoperit de stele sau plin de nori…
Cu ce făceați naveta pe vremea aceea?
– Am făcut naveta și cu autobuzul, și cu trenul. Era frumos să faci naveta. Se spuneau glume, oamenii erau de treabă unii cu alții. Eu, cu cotonoagele mele de picioare, eram cunoscut de mulți. ,,Uite-l și pe Niculin – ziceau – vine agale”. Mă mai aștepta câteodată șoferul să ajung și să urc mă ajuta câte un coleg de navetă. Când se făcea naveta cu trenul, umblam ca orbeții, că nu era lumină în vagoane. Trebuia să ai o lanternă, ceva, să poți vedea pe unde mergi. Mi-era greu să urc în tren. Uneori urcam în genunchi. De văitat nu m-am văitat în viața mea. Am mulțumit lui Dumnezeu că îmi dăduse o bucată bună de pâine.
Aveți 94 de ani și o memorie de invidiat chiar. Ce amintire v-a rămas lipită de suflet?
– Amintiri am multe. Îmi place să îmi aduc aminte despre oameni, să povestesc. Cel mai mult cred că mi-a plăcut să mă văd cu nepoții mei, Sile Lămbescu, Paul Onofre, Aurel Râcea, Florin Urluianu și cu prietenii Gică Enache, Neluță Milea, să stăm la câte o țuică și la o vorbă.
0 Comentarii