Dan Drăgoi s-a născut la 17 decembrie 1952, în satul Slănic, comuna Aninoasa din județul Argeș. Este doctor în horticultură din anul 1996, obținut cu o teză în ameliorarea prunului. A publicat mai multe lucrări de specialitate, dar visul său secret a fost acela de a răzbate în literatură. A debutat cu poezie în revista „Răsad”, în 1969, iar editorial cu volumul „Dreptul la demnitate”, în 1978. Luat cu probleme de serviciu, o vreme nu mai publică versuri, abia în 2016 publicând un nou volum, „Lumini târzii”.
Volumul apărut recent, „Omul din lumină” (la Editura „Larisa” din Câmpulung), este al 10-lea publicat, fiind dedicat Arhiepiscopulului Calinic Argeșeanul și fiilor săi, preoții Drăgoi Radu Mihai și Drăgoi Dan Gabriel. Cartea are două prefețe, de Emilian Marcu și Nicolae Băciuț, și o postață de Mircea Bârsilă.
Noul volum de poezii semnat de Dan Drăgoi vădește din plin talentul unui autor aflat pe culmile maturității sale literare și pentru care actul poetic este o modalitate de realizare a cunoașterii de sine, ca să-l parafrazăm pe Mircea Bârsilă. Cu aceste referințe în cap, să deschidem cartea „Omul din lumină”, din care vom comenta primul poem, din cele trei, cu acest titlu.
Poezia „Omul din lumină (I)” de Dan Drăgoi se construiește pe o opoziție clasică, aproape arhetipală: lumină–umbră. Încă din primele versuri, universul liric este dominat de o proliferare a umbrelor („Umbre, umbre-n spatele orei astrale”), sugerând o realitate confuză, instabilă, în care reperele se destramă. Repetiția devine astfel un procedeu central, însă, deși creează o anumită coerență tematică, riscă să producă și o senzație de redundanță.
Tema principală pare a fi căutarea sensului existenței, întruchipată de figura „omului din lumină” – un posibil simbol al absolutului, al purității sau al unui ideal spiritual. Acest personaj rămâne însă vag conturat, aproape abstract, pierdut într-un spațiu imprecis („Undeva departe”), ceea ce diminuează forța imaginii poetice.
Limbajul este puternic metaforic, dar uneori încărcat excesiv („Ferecată-n miezul fructelor răscoapte”, „Adâncul tainic al zării purpurii”), fără ca imaginile să se lege întotdeauna într-un ansamblu coerent. Se remarcă o tendință de acumulare a simbolurilor fără o clară articulare între ele, ceea ce poate îngreuna receptarea mesajului poetic.
Pe de altă parte, textul are o anumită muzicalitate și o intenție evidentă de a construi o atmosferă meditativă. Ideea de însingurare în raport cu absolutul și imposibilitatea atingerii sensului sunt sugestive, chiar dacă nu sunt dezvoltate până la capăt.
În ansamblu, poezia oscilează între ambiția de a exprima o viziune profundă asupra condiției umane și dificultatea de a o susține prin imagini originale și coerente. „Omul din lumină” rămâne mai degrabă o intenție simbolică decât o prezență poetică memorabilă. Un pas înapoi, față de cartea precedentă, „Anotimpul inimii”, scuze! E greu, când capeți o conștiință estetică, să mai controlezi limbajul liric. Metaforele sunt sufocate de idei…
Citește și „Ţărăncuţa din Rucăr”, cel mai mare preţ la licitaţie
0 Comentarii