”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (48)
C.R.: – La începutul carierei de inginer ați avut un om cu experiență care v-a învățat ce nu se învață în facultate?
– Am avut șansa de a lucra în cadrul UPAC alături de maistrul principal Gheorghe Banciu, un profesionist cu o vastă experiență practică. Într-o situație critică, o presă hidraulică recent ieșită din reparație capitală se bloca după un interval de funcționare, afectând direct fluxul de producție. Deși verificările teoretice asupra grupului hidraulic nu indicau defecțiuni, maistrul Banciu a identificat rapid cauza reală, bazându-se pe experiența acumulată în timp: pistonul fusese realizat dintr-un material necorespunzător, ceea ce provoca dilatarea și blocarea acestuia în cilindru. Intervenția sa promptă și corectă a eliminat problema.
Știu că aveți o poveste interesantă privind angajarea la Dacia…
– În 1967 am beneficiat de primul concediu de odihnă, pe care l-am folosit pentru a-mi stabili viitorul loc de muncă, având în vedere că soția se afla în ultimul an de facultate și urma să fie, la rândul ei, repartizată oriunde în țară. Am mers la Uzina Dacia în vederea angajării, însă la serviciul de personal mi s-a spus că era necesară întocmirea unui dosar de cadre, procedură care dura aproximativ o lună. Cum concediul meu era de doar de 11 zile, situația trebuia rezolvată mai rapid, motiv pentru care mi s-a sugerat să încerc și la Uzina de Piese Auto Colibași. Aici am avut o întâlnire providențială. Un domn îmbrăcat în halat, pe care l-am întâlnit întâmplător, s-a oferit să mergem împreună la personal. Dar mai întâi am vizitat câteva secții ale uzinei. Pe drum, mi-a adresat, la început, câteva întrebări firești: ce profesie am, ce pregătire, de unde vin și ce activitate am avut în primul an de stagiatură. Apoi, fără să-mi dau seama, mi-a evaluat modul de gândire inginerească și capacitatea de a face față problemelor din producție. Am intrat apoi într-un birou pe a cărui ușă era inscripționat „Director Tehnic”. Atunci am înțeles că domnul în halat era, de fapt, directorul tehnic al uzinei. M-a poftit înăuntru și a chemat șeful serviciului de personal, căruia i-a spus hotărât: „Să-l angajezi pe tovarășul inginer”.
Dl Săpunaru, directorul Centralei Dacia, v-a cerut să găsiți spațiu pentru construirea unei societăți care să producă matrițe. Care e istoria acestei societăți?
– Pentru a putea ține pasul cu dezvoltarea și lansarea noilor modele auto, Uzina Dacia avea nevoie de o Fabrică de Matrițe. Am identificat în Pitești un atelier de mici dimensiuni, cu o curte generoasă, aflate în proprietatea Oficiului de Gospodărire a Apelor. Am întocmit documentația necesară pentru transferul terenului și al construcțiilor din patrimoniul OGA în proprietatea Uzinei Dacia. În contextul politicii de la acea vreme, care urmărea mutarea tuturor inginerilor din Pitești în Mioveni, un post în oraș devenea cu atât mai atractiv. Ulterior, în aprilie 1991, uzina s-a divizat în mai multe entități distincte, una dintre acestea fiind F.A.M. – Fabrica de Matrițe.
Sunt convinsă că părinții dvs. au fost mândri că tânărul inginer a înființat o societate de la zero…
– Tata, constructor de case în comună, se mândrea că băiatul lui a ajuns un inginer apreciat la Dacia. Uneori exagera cu laudele, amintindu-mi de Budulea taichii din nuvela lui Ioan Slavici. Bucuria lui sinceră venea dintr-o mândrie firească și profund omenească.
Citește și Mario Perino – director tehnic italian: „Am vrut să înţeleagă că îmi plăcea România datorită ei” (V)
0 Comentarii