A apărut, la Editura „Ecou Transilvan” din Cluj, un nou volum de versuri al poetei Magda Grigore din Pitești. O poezie complexă, de notație, cu metafore încifrate. Poezia care deschide volumul („o inimă rubinie”) este o meditație lirică asupra timpului, singurătății și acceptării devenirii, având ca fundal simbolic luna octombrie, anotimp al trecerii, al maturității și al desprinderii calme de formele vieții. Eul liric adoptă o atitudine contemplativă, dorind să se oprească din curgerea lumii pentru a înțelege sensurile adânci ale existenței.
Repetiția obsesivă a expresiei „Aș sta ceasuri întregi” creează un ritm lent, meditativ, sugerând dorința de suspendare a timpului și de retragere din „zgomotul lumii”. Această repetiție susține ideea unei contemplații îndelungate, aproape ritualice, în care timpul cronologic este înlocuit de un timp interior, dens: „care umple clipa de-acum”.
Octombrie este personificat și sacralizat, devenind un spațiu inițiatic: „templul lui octombrie galben-brun”, iluminat de „o mână eternă, atemporală”. Natura nu este doar decor, ci oglindă a proceselor sufletești. Arborii, frunzele, culorile toamnei exprimă transformarea și desprinderea fără violență: „cum se desparte împăcat fructul de crengi”, „sâmburele cum pleacă de bunăvoie/ din învelișul lui”. Aceste imagini naturale devin metafore ale condiției umane.
Momentul-cheie al poeziei îl constituie paralelismul profund dintre natură și om: „să înțeleg frunza cum cade din arbori/ și sufletul cum cade din trup”. Căderea nu este tragică, ci firească, sugerând o acceptare senină a sfârșitului, a limitei existenței corporale.
Imaginea centrală, „o inimă rubinie”, simbolizează esența vieții, nucleul afectiv și spiritual al ființei. Culoarea rubinie trimite atât la sânge și vitalitate, cât și la maturitate și intensitate emoțională. Inima este „înfășurată în păduri de foioase călătoare”, sugerând că sufletul uman este străbătut de ciclurile naturii și ale timpului.
Finalul poeziei accentuează tema singurătății asumate: „lumina singurătății omului/ care trebuie să meargă până la capăt”.
Singurătatea nu este alienare, ci condiție a cunoașterii de sine și a drumului existențial propriu, pe „colina întâmplării de a fi” – o metaforă subtilă a fragilității și aleatorului vieții.
„(o inimă rubinie)” este o poezie a liniștii profunde, a contemplației și a împăcării cu devenirea. Prin imagini cromatice bogate, metafore naturale și un ton grav, calm, textul propune o viziune în care viața și sfârșitul ei sunt integrate într-un ritm universal, luminos și tăcut.
Citește și Semnal editorial. Gheorghe Păun: „Inteligenţa Artificială în context istoric”
Citește și Expoziţie despre Mihai Eminescu şi Caragiale la Curtea de Argeş
0 Comentarii