Am privilegiul (dacă așa poate fi calificat) de a fi prins o fărâmă din „lumea Ionilor”, respectiv câțiva ani ai „interbelicului”, fiind, cred, unul din ultimii „țiitor” de coarnele plugului în gospodăria părintească. Este consacrat, Liviu Rebreanu, în afară de a fi un mare literat, s-a dovedit a fi și un fin psiholog și un desăvârșit sociolog al satului românesc și al oamenilor lui.
Cum altfel putem considera întruchiparea în „Ion” a destinelor flăcăilor care, urmând să-și întemeieze o familie, aveau în vedere, mai ales, „setea de pământ”, devenită determinantă, înaintea adevăratelor sentimente de iubire omenească?! Așa a ales-o Ion pe Ana, în loc de Florica, după care, împlinit, în urma trecerii în „foaia de zestre”, petrecu un adevărat sacrilegiu, în fața marilor întinderi, cu starea, redată de penița de aur a lui Rebreanu, după cum urmează: „Vremea se dezmorțea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă, se zgârcea mereu, simțind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrențuia dezvelind trupul negru al câmpurilor. Ion de-abia aștepta zilele acestea. Acum, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple de culoarea lui îmbătătoare. Ieși singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului. Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpada locului, ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa, arătându-și corpul gol, ispititor. Sufletul lui era pătruns de fericire.
Parcă nu mai râvnea nimic și nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în fața lui, tot pământul… Și tot era al lui, numai al lui acum. Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreunându-le, atrăgându-l ca în brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări, întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor, îi aprindea sângele. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele. Apoi, încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborâ fruntea și-și lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor… Se ridică deodată rușinat și se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Fața lui însă îi zâmbea de o plăcere nesfârșită. Își încrucișă brațele pe piept și-și linse buzele simțind neîncetat atingerea rece și dulceața amară a pământului. Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori. Își înfipse mai bine picioarele în pământ, ca și când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui dușman doborât. Și pământul parcă se clătina, se închina în fața lui”.
Aș mai alătura o intervenție în Parlamentul României pe aceeași „lungime de undă”, în apropierea – lumii Ionilor – a lui Rebreanu (18 febr. 1931), rostită de deputatul de Gorj Ion D. Isac, la Legea Cametei, dobânzile exorbitante determinând executările silite, cu preluarea de către bănci a pământurilor: „După refacerea gospodăriei, întors de pe front în Primul Război Mondial, al doilea motiv care l-a îndemnat pe țăran să se împrumute a fost setea lui de pământ. Izvorul vieții țăranului a fost, în tot cursul istoriei, în bucata de pământ pe care a frământat-o: ea i-a acoperit toate nevoile gospodăriei; l-a îmbrăcat, l-a hrănit și i-a arătat zorii unor zile mai bune pentru el și copii. Țăranul român n-a mers în luptă de frica șefului ori pentru că a fost plătit, a mers în luptă cu lacrimile mândriei în ochi că luptă pentru bucata de pământ pe care și-o iubea… Țăranul își iubește bucata de pământ, prin ea își iubește țara, regele, neamul, familia, dă respect legilor. Luați țăranului bucata de pământ, ați făcut dintr-o dată gol în sufletul lui”. Mă întreb, în actualele condiții istorice (ferească-ne Dumnezeu de un conflict!), pământul românesc, nemaifiind singurul „izvor al vieții”, fără iubirea de la firul ierbii, a „Ionilor”, care nu mai sunt, latifundiarii vor pune mâinile pe arme?
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Diversiuni, scorneli, intrate în istorie
Citește și Pastila de frumos. Drama fructului strivit
0 Comentarii