Am evocat în materialele anterioare un rezumat al modernizării pomiculturii românești, în mare parte conceptul și primele realizări materiale cu originea în colectivul de „îngândurați” ai Stațiunii Voinești care a împlinit anul acesta 75 ani de activitate. Am subliniat adevăratul miracol pe care îl prezintă Voineștiul și satele învecinate, nu numai sub aspect urbanistic, dar cu deosebire al gradului de înnobilare a terenurilor din jur cu plantații pomicole de ultim nivel tehnologic. Părăsind Voineștiul cu inima îndurerată că asemenea realizări poate în puține locuri din țară se mai pot întâlni astăzi, cu toate că, de prin 1976-1977, se înfiripaseră aproape în toate zonele cu tradiție pomicolă nuclee ale pomiculturii intensive – ferme. În mica mea arhivă am descoperit un articol care m-a inspirat în a-l reda în mare parte, publicat în 2009, în revista „Lumea satului”, intitulat „Drama fructului strivit”, de jurnalistul I. Banu, dintr-un dialog cu subsemnatul.
„Scenariul dramei pomiculturii românești poate fi transpus în opera marilor creatori antici în care partea comică se transformă în blestem. Gândul te duce la „germenul răului” implantat să distrugă tot ce a făcut omul mai bun. În materie de pomicultură oamenii de știință („îngândurații”) au reușit să clădească pe plaurile mioritice cea mai mare și înfloritoare grădină a Europei. În anul de referință 1981 livezile intensive, tinere, ale României, atrăgeau dimensiunea record de 62.000 ha. În acele vremuri pe piața autohtonă pătrundeau doar fructe exotice. Chiar dacă granița ar fi fost deschisă, străinii nu aveau cum să facă față concurenței autohtone. Și asta pentru că niciunde în lume nu se produceau poame așa de gustoase și ieftine ca la noi. Era momentul de glorie al pomiculturii românești, dar, până să se ajungă aici, au fost ani, zeci de ani de muncă în care cercetătorii („îngândurații” – n.n.) au pornit cum s-ar spune, de la creanga cu fructe ce rodea, poate, odată la doi, trei ani, așa cum se întâmplă și astăzi în marea și jalnica pomicultură a României. Germenii metamorfozei aveau să apară prin anii ’60 când, la Stațiunea Voinești, au fost plantate primele mlădițe ce aveau să schimbe fundamental sistemul de organizare și productivitatea sectorului pomicol din România.
Arhitecții au fost trei: prof. dr. doc. Nicolae Ștefan, Aurel Șuța și Ilarie Isac. Recunoașterea întâietății științifice a primului este incontestabilă. Despre al doilea, interlocutorul nostru Ilarie Isac vorbește la modul superlativ. Cei trei, când au pornit la drum, nu își imaginau că sunt arhitecții unui castel pe nisip. Opera lor avea să se prăbușească tocmai în momentul în care, în mod normal, trebuia să însemne ieșirea din închistarea ultimilor ani ai comunismului. De atunci și până acum totul s-a îndreptat spre distrugere. Plantații moderne care au costat miliarde de dolari au fost dezrădăcinate, iar pe locul lor se întinde rușinea nedreaptă a acestui popor: marea pârloagă a Europei. Doctorul Ilarie Isac povestește această dramă a fructului strivit cu responsabilitatea omului care realizează că a venit momentul să luăm totul de la capăt”.
Au trecut 16 ani de la apariția rândurilor de mai sus. Nu am reușit să oprim „strivirea”. Dimpotrivă, aceasta s-a adâncit, ajungând astăzi să importăm 70-80% din fructele existente pe piață. Sintagma de „fruct strivit” subînțelege numeroși factori care au condus la uitarea aproape a gustului fructelor noastre. Voi enumera câțiva: # Patrimoniul pomicol, suprafața livezilor, de la 350.000 ha în 1989 a ajuns la numai cca. 120.000 ha în prezent, fiind defrișate plantații în plină vigoare. Cele rămase, urmare a pulverizării, Legea 18/91, nu s-au mai îngrijit. Multe sunt îmbătrânite; # Ritmul noilor plantări, infim, față de necesarul biologic; # Majoritatea celor 42 pepiniere din Stațiunile de Cercetări pomicole, dezorganizate; # Învățământul profesional și preuniversitar de specialitate, inexistent. La liceele de la Curtea de Argeș și Voinești-Dâmbovița, se pregătesc „patiseri” și „ospătari”!; # Cercetarea științifică pomicolă se zbate în greutăți; colectivele de cercetători menținute cu dificultate. Stațiunea Voinești funcționează de câțiva ani cu numai 4 cercetători; # Niciun sprijin de la Ministerul Agriculturii, în care nu mai există direcție de pomicultură, nici măcar o persoană de specialitate; # Fructele autohtone, atunci când se mai produc, cu greu își găsesc loc în supermarketuri; adesea nu se mai culeg! Organizarea preluării și cele 26 depozite s-au dovedit vorbe în vânt!; # Cât privește Consiliul pe Produs, care să elaboreze o strategie pe filieră încă de la integrarea în UE (cum, de altfel, și pentru toate cele 17-18 „produse agricole”) rămâne departe de viziunea actualilor guvernanți!
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Pământul – cere, are nevoie de gândire, nu de urlete!
Citește și Pastila de frumos. Un gând. Elocvenţa tăcerii
0 Comentarii