Este aproape octogenară. Obosește la cel mai mic efort, are un corp din care au mai rămas doar oasele și pielea, iar chipul cumplit de emaciat seamănă cu cele ale nefericiților care au scăpat cu viață din lagărul de exterminare de la Auschwitz. Altfel, este o femeie de mare ispravă, o bătrână cu teama de a nu ajunge în iad și despre care românii spun că sunt „ca pâinea lui Dumnezeu”.
A lucrat chiar și după pensionarea la vârstă în sectorul sanitar. A fost de o rară probitate profesională, fapt apreciat de mii de pacienți pe care i-a ajutat să scape de durerile induse de suferințele reumatismale. Toată viața a făcut naveta între oraș și un sat amărât, unde locuiește în ultima casă din vârful unui deal de unde începe o pădure încă nevandalizată de cei din mafia lemnului.
Am întrebat-o dacă îi mai trăiește soțul și câți ani are. „Împlinise 80 de ani. Mi-a murit în brațe în noaptea de Anul Nou. Avea și Alzheimer și nu mai știa cine sunt și cum mă cheamă. A răcit rău, ardea de parcă era scos dintr-un cuptor, iar pe termometru mercurul s-a ridicat aproape de 42 de grade Celsius. Din cinci în cinci minute făcea crize de epilepsie, se zbătea și urla de ziceam că dărâmă casa. Două zile nu am găsit pe cineva care să mă ajute să-l duc la cimitir.
Pentru că nu am pe cine să plătesc, ca să fac focul în sobă am spart singură lemne. Mi-e foarte greu. Simt că se apropie sfârșitul. Nu-mi este frică: de moarte nu scapă nici bogații, nici împărații!”
Dr. Viorel Pătraşcu
Citește și Bolnavi şi… bolnavi. „Era să uit: am o văcuţă şi un măgar”
0 Comentarii