Takayuki Seto: „Trăiesc pentru fotbal şi sunt corect cu meseria, de asta am rezistat până acum.”
Takayuki Seto, în vârstă de 39 de ani, a venit în România în urmă cu 18 ani, cu ambiție și un singur gând: să devină fotbalist profesionist. A susținut probe de joc la FC Ploiești, care avea să se transforme ulterior în Astra Giurgiu, acolo unde și-a scris cea mai mare parte din poveste. Născut la Nagoya, în Japonia, Seto a început să descifreze tainele fotbalului în țara sa natală, dar la 18 ani a decis să plece în Brazilia, unde a evoluat la echipele U20 ale grupărilor Avaí, Corinthians și Portuguesa.
În timpul liber, a muncit într-un supermarket și a jucat futsal, dar în 2007 s-a ivit posibilitatea de a susține probe în România, în liga a treia. Nu a stat deloc pe gânduri și a ajuns în țara care i-a devenit a doua casă.
În tricoul Astrei, Seto a jucat timp de 8 ani, câștigând campionatul (2015 – 2016), Cupa României (2014) și Supercupa (2015). A evoluat și în Turcia, la Osmanlispor, în Letonia, dar cel mai bine spune că se simte în România. Mai mult, a învățat limba română „din respect” pentru poporul nostru. În prezent, Takayuki Seto îmbracă tricoul echipei FC Argeș, cu care a reușit promovarea în Superligă.
Taka cel fericit
Am o curiozitate. Numele tău înseamnă ceva anume, în limba japoneză?
– Seto nu înseamnă nimic, dar Takayuki s-ar traduce ”Taka cel fericit”, deoarece Yuki înseamnă fericire.
Ești fotbalistul străin cu cele mai multe meciuri din campionatul românesc. Cât timp te gândești să mai joci?
– Este o onoare să fiu încadrat în această categorie și vreau să ajung la cât mai multe meciuri, deși am 39 de ani. Mă simt în formă și cred că mai pot juca…
Cine este Takayuki Seto? Dacă ar fi să te prezinți, ce ai spune despre tine și despre țara de origine?
– M-am născut și am copilărit în Nagoya, un oraș cu peste două milioane de locuitori, al patrulea cel mai populat din Japonia. Nagoya este și un important oraș industrial, care se mândrește cu o istorie interesantă și bogată. Provin dintr-o familie de oameni modești, simpli, dar cu principii sănătoase, pe care ni le-au transmis mie și fraților mei. Mai am acasă un frate, Kazuhiro, și o soră, Asami. Am fost educați de părinții nostri, Seiji și Hiromi, să avem respect pentru toți oamenii, indiferent de statut sau venit. Și ne-au mai învățat ceva esențial: să fim buni, să nu răspundem răului cu rău. Să mergem mai departe, pentru că tăcerea nu este o slăbiciune, este înțelepciune. Bunătatea nu face zgomot, reflectă felul în care alegem să nu rănim, așa este la noi. De asemenea, nici cu înjurăturile nu sunt obișnuit, la mine nu există așa ceva…
De la ce vârstă joci fotbal?
– De la 6 ani. Fratele meu, care e mai mare, m-a dus prima dată pe un teren de fotbal. El juca și s-a gândit că mi-ar prinde și mie bine mișcarea. Nu era ca acum, nu erau echipe multe, nu existau academii de copii și juniori. Totul a început în joacă, dar m-am îndrăgostit atât de mult de acest sport încât mi-am fixat un țel: să devin jucător profesionist. Mama nu s-a opus, ea ne ducea la fotbal. Tata nu se pricepea și nu a spus nimic în acest sens. Lucra în construcții și era ocupat toată ziua. Părinții ne-au încurajat mereu să facem ceea ce ne place. Sora mea nu a făcut sport, lucrează cu mama, amândouă sunt angajate la un magazin de bijuterii.
Știu că soția ta și cei doi copii nu sunt aici. Nu ți-e dor de ei?
– Este puțin spus dor, dar am venit aici să muncesc pentru ei. Familia vine vara în România, în lunie iulie și august. Am o soție minunată, Tomomi, și doi copii, un băiat, Haruku, 13 ani, și o fată, Anna, 10 ani, de care sunt foarte mândru. Copiii s-au născut aici, în România. Tuturor le place această țară, dar sunt la școală în Japonia și din acest motiv nu îi am mereu lângă mine. Când vin în România, le place mult să mănânce papanași, sunt înnebuniți. Și copiii practică un sport. Băiatul merge la înot, iar fata este pasionată de dansuri sportive. Amândoi sunt foarte dedicați.
Citește și Dincolo de gazon: portarul Cătălin Straton. „Aş da orice să mai am 25 de ani”
Citește și „Comorile” lui Cătălin Straton, cele mai mici suportere ale echipei FC Argeș
„Socrul meu își dorea pe cineva cu altă meserie”
Cum ți-ai cunoscut soția?
– Am fost colegi la liceu, suntem din același oraș. Deși eram în aceeași clasă, în timpul liceului nu s-a înfiripat nimic între noi. Mai târziu a început povestea noastră…
La doi ani după terminarea liceului, am organizat revederea, așa cum este obiceiul acolo. Atunci ne-am dat seama că ne stă bine împreună. Când jucam aici, în ligile inferioare, aveam salariul mai mic decât soția mea. Eu câștigam 200 de euro, iar ea lucra la Toyota, în Japonia, și avea peste o mie cinci sute de euro. Tatăl ei nici nu vorbea atunci cu mine. Fiind cea mai mică din familie, el voia să rămână acolo, în casă, nu să se mărite cu un fotbalist care era plecat în România. Își dorea un ginere mai bun și mai serios, cu altă meserie. Dar i-am dovedit că sunt un băiat bun și foarte responsabil, iar, acum, socrul meu îmi este cel mai înfocat suporter.
Cum ai ajuns din Japonia în Europa?
– După terminarea liceului, am mers să învăț să joc fotbal în Brazilia. Fratele meu a plecat înainte, cu un impresar japonez. Eu aveam 18 ani și aveam două soluții: ori mă duc în Brazilia, ori rămân acasă și urmez o facultate. Am hotărât să plec și să-mi urmez visul, acela de a devenit fotbalist. Am stat în Brazilia un an și jumătate, apoi m-am întors în Japonia. Am căutam să dau probe la echipe din primele două divizii, dar nu am reușit. Între timp, a apărut oportunitatea de a veni în România. Am venit la Ploiești, am dat probe, le-am luat și asta a fost. Așa a început povestea mea…
Aveai 21 de ani când ai venit în România. Cât de greu ți-a fost să te adaptezi?
– Financiar, mi-a fost foarte greu în primul an. Jucam în liga a treia și primeam 200 de euro brut, ceea ce înseamnă că luam 700 de lei lunar. Locuiam la stadion, eram singur, dar tot nu-mi ajungeau banii. Totuși, nu m-am plâns niciodată, am strâns din dinți. Importanți nu au fost banii, pentru că eu aveam un singur gând: să joc fotbal la un nivel înalt; munceam zi de zi, nu conta altceva. Și am reușit.
Vorbești foarte bine limba română. Ai făcut cursuri?
– Respect țara în care joc și care m-a ajutat să câștig bani pentru a-mi întreține familia. Nu era normal să învăț limba română? Am învățat mai întâi limba portugheză, care se aseamănă mult cu limba de aici. Când am ajuns în România, mi-am zis în sinea mea că nu este imposibil nimic în viață. Am cumpărat un dicționar și studiam în fiecare zi câte două-trei ore. La început, când eram în cantonament, îmi spuneau colegii: „Seto, acesta este uleiul, aici avem sare, aici este piper…”.
Mi-am dorit mult să învăț limba română și am reușit. Nu știu cine știe ce termeni sofisticați, dar pot să port o conversație cu un român get-beget, nu mă fac de râs.
FC Argeș este pe un drum bun… Care ar fi secretul rezultatelor pozitive?
– Cred că munca și unitatea grupului. Și suporterii de aici sunt minunați, vin și în deplasare după noi, este foarte frumos. Au și ei rolul lor foarte important și le mulțumim pentru tot sprijinul. Să știți că am aflat istoria acestui club, știu că aici a jucat cel mai bun fotbalist român din toate timpurile, Nicolae Dobrin. I se spunea Prințul din Trivale. Concluzionând, fotbalul românesc mi-a dat totul, a însemnat enorm pentru mine, nu doar ca fotbalist.
Aici am învățat ce înseamnă să fii fotbalist profesionist. Să te antrenezi 100%, nu doar la antrenament, ci și acasă. Să ai grijă de odihnă, masă, de tot. Asta înseamnă profesionist. Probabil că mulți se întreabă cum mă mențin în formă. Trăiesc normal, nu fac nimic special. Dar sunt dedicat 100%. Trăiesc pentru fotbal și sunt corect cu meseria pe care mi-am ales-o. De asta cred că am rezistat până acum.
Citește și Dincolo de gazon. Briana Briceag, mezina căpitanului FC Argeş, a împlinit un an
Citește și La ceasul amintirilor. Remus Vlad: „Gicu Dobrin mi-a dat banderola de căpitan de echipă”
0 Comentarii