- Dan Andronic. 25 august 2025,
Din cuprinsul articolului
Cu Ioan Donca, căruia toată lumea îi spunea cu afecțiune “Domnul Ambasador”, am stat de vorbă îndelung. Discuta cu pasiune și rigoare pentru amănunte.
Am înregistrat împreună zile întregi de amintiri și confesiuni. În care treceam de la Nicolae Ceaușescu la Golda Meir, de la Charles de Gaulle la Traian Băsescu sau Vladimir Putin.
Îi cunoscuse pe toți, lucrase sub patru președinți, fiind numit ambasador la Budapesta (de către Ion Iliescu), la Beijing (de către Emil Constantinescu) și Moscova (de către Traian Băsescu). Care este al patrulea? Nicolae Ceaușescu cu care lucrase îndeaproape. Dar vă voi povesti pe parcurs.
Pentru astăzi am ales un fragment din ceea ce mi-a povestit despre copilăria și tinerețea lui. Este un fragment dintr-o Românie pe care puțin au cunoscut-o. Sau și-o mai amintesc.
Ioan Donca și copilăria din Satu-Mare
Când aduceam vorba despre viața personală se închidea într-o carapace. De aceea am căutat un moment prielnic ca să deschid subiectul. Vorbea greu, cu puține detalii, ca și când erau lucruri pe care nu voia să le spună. Sau să și le amintească. Ascultându-l, înțelegeam de ce. A rămas singur de mic, s-a descurcat greu.
A fost o perioadă complicată, se născuse în 1940, în Satu-Mare, oraș ocupat în același an de Ungaria lui Milos Horthy, ca urmare a Dictatului de la Viena. Erau 50.000 de locuitori, din care un sfert erau evrei. În 1930, la recensământ erau consemnați peste 15.000 de români, apoi în 1941, doar 3.500. Efectul Dictatului…
Dar nu a fost singurul. Orașul era un centru al iudaismului ortodox și hasidic; aici a trăit rabinul Joel Teitelbaum, întemeietorul și liderul curentului hasidic Satmar. La 3 mai 1944, evreii din Satu Mare au fost concentrați într-un ghetou organizat în cartierul evreiesc al orașului de către maghiari. Ghetoul a adunat aprox. 19.000 de persoane, incluzând evrei aduși din comunitățile rurale ale districtelor Arded (Erdőd), Carei (Nagykároly) și Satu Mare. Între 19 mai și 1 iunie 1944, ghetoul a fost lichidat, iar 18.863 de evrei au fost deportați la Auschwitz în șase transporturi.
Asta este atmosfera în care s-a născut Ioan, fiul lui Donca.
Voi apela la un artificiu de scriitor. Voi recompune din interviu, fragmente de viață. Așa cum mi le-a povestit. Așa cum a vrut să rămână. Acolo unde voi interveni, dacă este cazul, voi marca. În rest sunt spusele Domnului Ambasador.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Dictatul de la Viena și evadarea din lagăr
Dan, îți spun povestea așa cum mi-o amintesc, fără perdea.
M-am născut într-un colț de lume în care limbile se amestecau ca la târg: unguri, evrei, români. În Satu Mare, înainte de război, maghiarii erau majoritari. Pe strada mea erau școli evreiești; îi vedeam pe copii învățând alfabetul, iar eu, până pe la zece–unsprezece ani, mă descurcam binișor în idiș. Îndeajuns cât să le spun povești și să intru în jocurile lor. Vineri seara mă duceam adesea să le aprind lumina. În Sabat n-aveau voie, iar mie mi se părea firesc să ajut. Limba maghiară fusese timp de secole limbă oficială; părinții mei au învățat în ungurește. Mama, mai ales, venea dintr-o localitate cu și mai mulți maghiari; de aceea, când eram la post în străinătate, îmi scria scrisori în limba maghiară — românește nu prea știa să scrie.
Apoi a venit războiul și a rupt totul. Tata, angajat la Banca Românească, a fost ridicat de unguri. A fost dus într-un lagăr de muncă pentru evrei, doi ani și jumătate; mama a fost arestată și ținută în închisoare o vreme. Eu aveam câțiva ani. Vecinii ne-au ocrotit cum au putut. La un moment dat, am fost scoși din oraș și mutați la țară, într-un sat din apropiere, Mădăraș îi zicea. Acolo am prins războiul. Îmi amintesc câteva secvențe: foșnetul fricii, ușile trântite, glasuri care se sting.
1940. Trupele unguresti intampinate în Satu Mare. sursa: Fortepan
Tata a evadat din lagăr — singurul român de acolo, lucrând la aprovizionare, câștigase încrederea șefilor. Se zice că i-au făcut chiar un semn tăcut, o cruce, știind că în noaptea aceea va fugi. A venit pe jos din estul Poloniei până la Oradea, apoi a ciocănit la ușă în toiul nopții. N-a rămas la vedere: s-a adăpostit într-un buncăr săptămâni bune, până a venit armata română și a eliberat teritoriul. Lagărul nu era de exterminare, dar munca la drumuri era cumplită; pentru tata, faptul că eram greco-catolici, cu Papa drept șef spiritual, cred că a contat în ochii unora — un fel de punte spre lumea lor.
După război, student la Drept.
Despre Crăciunurile din acele vremuri nu-mi amintesc limpede prea multe. Mai degrabă îmi apar în față anii tulburi de după 1945. În clădirea Băncii Românești, unde lucra tata, aveau sedii și Partidul Național Țărănesc și Partidul Liberal. Vedeam frământări, proteste muncitorești. Satu Mare nu avea decât două fabrici mari: una de vase emailate și „Unio”, cu șine și echipamente grele de cale ferată. Lumea se reașeza, cu o nouă disciplină.
Eu eram un copil grăbit. M-au dat la școală la șase ani (1946) și am terminat liceul — zece clase pe atunci — la șaisprezece. Visul meu? Să fiu funcționar la Primărie. Poate pentru că eram primul din familie cu liceu și mi se părea o culme de neatins. Nu visam la facultate, cred că nu mă vedeam făcând decât cel mult „fără frecvență”. Dar m-au chemat și mi-au oferit o bursă la Drept, în Cluj. Aveam o înclinație spre literatură, aș fi vrut filologie, dar primul secretar al regiunii Baia Mare m-a primit și m-a „lămurit” părintește: „La Drept te duci; avem nevoie de juriști.” Atunci era Sfatul Popular și unele hotărâri veneau de sus, ca o ploaie rece. M-am dus chiar până la Baia Mare să-l rog să mă lase la Filologie. N-a fost chip.
Studenția din Cluj
Clujul m-a izbit. Venisem din Ardealul acela molcom, unde nu treci în fața altuia ci îți aștepți rândul. Viața studențească m-a prins nepregătit; primii ani au fost modești. Apoi m-am înfipt în Drept cu pasiune. Așa sunt eu, ca om: dacă încep ceva, trag de mine până ajung la capăt.
Pe 1 aprilie 1963, în ultimul an, m-a chemat decanul. „Colega, la Cluj e obiceiul banchetului, paharul prieteniei…” — și, între două politicoșenii, mi-a spus: „Vezi că te așteaptă în camera de alături doi tovarăși.” M-am uitat la haine, să văd cum sunt îmbrăcat. De regulă, când te așteptau oficial, plecai cu ei. Nu mai aveai timp să-ți iei ceva. Am intrat cu inima-n gât…
Erau doi domni, unul înalt, altul scund, amândoi foarte calmi. „Suntem de la Ministerul de Externe. În urma verificărilor, dacă vă dați acordul…” Primul meu gând, recunosc, a fost unul prozaic: cât e salariul? Mi-au spus o sumă cam dublă față de un judecător sau un procuror. Și locuință. Am acceptat. Așa am ajuns în Centrală, la Externe, o lună-două, apoi la cursul postuniversitar.
Adevărul e că, în paralel, îmi plăcea presa: scriam duminicile pentru „Făclia”, notițe din comune și cămine culturale, fiindcă ziariștii titulari nu prea voiau să facă deplasări în weekend. Dar, în scurt timp, Externele m-au luat cu totul.
Ucenicia la Externe și primul conflict cu Cadrele
Bucureștiul, în 1963, m-a contrariat. Alt ritm, altă febră. Nu eram sigur că voi rămâne. M-am acomodat greu, iar acei doi ani de curs postuniversitar m-au ajutat doar pe jumătate. În Ministerul de Externe am muncit mult. Nu m-a interesat politica de partid — în facultate eram în U.T.C., cum erau toți, dar n-am cochetat cu „linia”, nu făceam activism politic. Ce am obținut, am obținut cu muncă. Am lucrat îndeaproape cu mai mulți miniștri de externe; i-am însoțit în vizite, am învățat enorm despre oameni și despre felul în care se face diplomația în mers.
”Vrei și o întâmplare mai omenească? A fost episodul cu căsătoria, unul tipic acelei lumi. O cunoscusem pe Florentina la București; era studentă la Istorie, în 1965, în ultimul an. Pe vremurile alea, ca să te însori, depuneai dosarul cu două luni înainte. Mai ales dacă lucrai la Externe; oamenii erau verificați și ți se spunea dacă „se aprobă”. Primul hop l-am avut la Serviciul de Cadre de la MAE. M-au chemat și mi s-a spus că nu sunt de acord. De ce? „Trecutul” familiei Florentinei: tatăl ei avusese un hotel în Piatra Neamț, magazine de fierărie, camioane… Era un om așezat, cum s-ar spune, deci „problematic”, pentru standardele comuniste. Îl auzeam adeseori spunând: „Vrem să vină americanii!” — cu dorința asta a murit, înainte de Revoluție.
M-am dus la directorul adjunct de la Cadre. Era un om pe care nu l-am văzut zâmbind niciodată. I-am spus: „Tovarășe director, eu m-am hotărât: mă însor oricum.” Mi-a răspuns sec: „E decizia dumneavoastră.” Și eu: „Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?” A ridicat privirea: „Bineînțeles că m-aș însura.” Atunci am înțeles că se poate. Și așa am făcut. Niciodată nu m-a întrebat apoi cineva ceva despre soția mea.”
Nicolae Ceausescu în 1969. sursa: Fortepan
Începutul Istoriei, așa cum a văzut-o Domnul Ambasador Ioan Donca
Privind înapoi, Dan, văd un fir care leagă lucruri ce păreau fără legătură: idișul copilăriei și Sabatul cu luminile aprinse, literele maghiare din scrisorile mamei, buncărul în care tata a așteptat să treacă primejdia, sala Decanatului în care mi s-au oferit Externele, serile în care scriam pentru „Făclia”, reticența Capitalei și, peste toate, munca răbdătoare.
”Nu m-am priceput niciodată la scurtături. Am preferat să îmi aștept rândul — ardelenesc, poate, dar sigur.
Iar dacă în poveste se simt și umbre, ele sunt ale vremurilor, nu ale oamenilor care m-au ținut la suprafață: vecini cu inimă, profesori corecți, un director de cadre care, pentru o clipă, a rostit adevărul simplu.
Asta e viața mea, așa cum ți-o spun eu: un drum început într-o comunitate amestecată și dus, cu răbdare, până în anticamerele diplomației. Restul sunt detalii — dar știi bine, în detalii se ascunde Istoria.”
Despre Istoria, așa cum a trăit-o, Ioan Donca, vă voi povesti în zilele următoare. Pentru că trebuie să rămână scrisă…
Articol preluat din evz.ro
Citește și::
0 Comentarii