Evreii din Piteşti în perioada 1940-1944

La începutul celui de-al doilea război mondial în Piteşti locuiau circa 400 de evrei care aveau o stare materială bună fiind comercianţi şi liberi profesionişti uniţi în jurul Comunităţii Evreieşti care avea statut de persoană juridică recunoscută încă din anul 1932.

De-a lungul străzii centrale a oraşului numită Şerban Vodă se aflau cele mai multe magazine deţinute de patronii evrei din Piteşti, 15 din cele 29 existente pe această stradă, comerţul fiind o îndeletnicire predilectă. Alţi evrei din oraş aveau brevete de activitate (giuvaergii, tehnicieni dentari, perieri, tinichigii etc.) sau practicau profesiuni liberale (avocaţi, doctori, ingineri, contabili, fotografi etc.).

Excluderea evreilor din societatea românească prin românizarea economiei

Din perioada statului naţional legionar (septembrie 1940 – februarie 1941) nu s-au păstrat prea multe urme documentare ale acţiunilor legionare faţă de populaţia evreiască din oraş. Autorităţile locale conduse de legionari (Prefectura Argeş condusă de dr. Mihail Georgescu, Primăria şi Poliţia Piteşti) au ordonat şi realizat percheziţii domiciliare în timpul nopţii la unii evrei mai înstăriţi din oraş de unde au confiscat unele bunuri, aşa cum a fost cazul comerciantului Mişu Michelstein care deţinea un magazin en-gros în zona centrală a oraşului, în Piaţa Episcopiei. De asemenea, din alte surse documentare unilaterale, reiese că în zilele rebeliunii din ianuarie 1941, înlăturarea legionarilor din fruntea instituţiilor locale s-a făcut în linişte şi fără violenţe, după cum susţinea comandantul Legiunii de Jandarmi Argeş, lt.col. Modest Isopescu. După impunerea dictaturii militare a generalului Ion Antonescu politicile antisemite s-au aplicat în continuare în direcţii care au vizat în principal excluderea evreilor din societatea românească prin românizarea economiei şi românizarea personalului din întreprinderi.

Au fost naţionalizate toate imobilele, cu excepţia sinagogii

Pentru coordonarea şi supravegherea cât mai strictă, toate asociaţiile şi organizaţiile evreieşti au fost desfiinţate, inclusiv Comunitatea Evreiască din Piteşti care a trecut în subordinea Oficiului Judeţean Argeş al Centralei Evreilor din România. Au fost expropriate, fără despăgubire, toate bunurile deţinute de evrei în zonele rurale, iar aceştia au fost mutaţi forţat cu domiciliu obligatoriu în oraşul Piteşti, în total 12 persoane. Au fost naţionalizate toate imobilele, cu excepţia sinagogii, care au trecut în administrarea temporară a Centrului Naţional de Românizare (CNR) Bucureşti. O parte din foştii proprietari evrei au devenit chiriaşi toleraţi pe sume mari de bani în câteva camere din propriile case, iar celelalte camere rămase libere erau închiriate contracost unor instituţii locale sau persoane particulare care plăteau chirie direct CNR. Şcoala evreiască aflată lângă sinagogă a fost închiriată Poliţiei Piteşti care la acea dată nu avea un local propriu. Toţi comercianţii au fost obligaţi mai întâi să-şi „dubleze” angajaţii evrei specializaţi cu „etnici români” pentru o perioadă scurtă de timp, după care urma concedierea. Evreii erau obligaţi să solicite inspectorului special de românizare din judeţul Argeş, profesorul Mihail Ilovici reprezentant al Oficiului Central de Românizare (OCR) Bucureşti, aprobarea dreptului de a munci. Rezoluţiile profesorului Ilovici erau adesea de concediere şi de punerea evreilor la dispoziţia autorităţilor locale în vederea prestării muncilor obligatorii. Totuşi, OCR avea drept de decizie definitivă, numea în locul evreilor concediaţi „români etnici”, în special din rândul refugiaţilor din Ardeal, Basarabia şi Cadrilater sau stabilea în mod arbitrar retribuţia pe care trebuia să o primească angajatul. S-a creat un haos birocratic pentru că de cele mai multe ori OCR făcea numirile cu întârziere, personalul desemnat nu se prezenta la locul de muncă sau postul vacant era între timp ocupat de o altă persoană aleasă liber de angajator.

Circa 90 de evrei originari din Ploieşti şi-au stabilit domiciliu obligatoriu în oraşul Piteşti

Printre măsurile împotriva evreilor mai menționăm că au fost anulate toate brevetele de meserii şi s-a interzis practicarea meseriilor liberale decât prin ordine de rechiziţie venite din partea autorităţilor administrative şi militare. Evreii au fost obligaţi să presteze muncă forţată pentru folosul obştesc sub coordonarea şi supravegherea Cercului de Recrutare Argeş şi a Prefecturii Argeş, însă cei mai înstăriţi sau influenţi şi-au putut cumpăra libertatea. Pentru a susţine efortul de război dus de ţară evreii au fost constrânşi prin intermediul OJCE Argeş să contribuie cu sume mari de bani pentru „Împrumutul Reîntregirii”. Numai în anii 1941 şi 1942 s-au strâns peste 7.000.000 lei, în condiţiile în care o casă nou construită în satul model Antoneşti (comuna Corbeni, Argeş) care fusese devastat de inundaţiile din vara anului 1941, era evaluată la un preţ de cost care pornea de la 250.000 lei. De asemenea, au contribuit cu 100 de paturi pentru spitalele cu răniţi de război şi cu articole de îmbrăcăminte pentru opera de asistenţă socială etc. La finele anului 1941, după declararea oraşului Ploieşti şi a judeţului Prahova zone strategice petrolifere, evreii au fost obligaţi să părăsească urgent zona. Circa 90 de evrei originari din Ploieşti şi-au stabilit domiciliu obligatoriu în oraşul Piteşti, după ce trecuseră mai întâi prin lagărul intermediar de la Teiş – Târgovişte. În anul următor, peste 50 de evrei din rândul celor autohtoni şi dintre cei de la Ploieşti au fost deportaţi în Transnistria sub pretextul unor acuzaţii generale de sabotaj economic la legea de românizare sau pentru desfăşurarea unor activităţi comuniste. În rândul celor deportaţi s-au aflat şi membri din cadrul comitetului OJCE Argeş: avocaţii Iosif Bercovici şi Iosif Elias, precum şi Mauriciu Braunstein.

Alte măsuri represive specifice perioadei războiului îndreptate contra evreilor

Alte măsuri represive specifice perioadei războiului îndreptate contra evreilor au fost: interzicerea dreptului de liberă circulaţie decât cu acordul autorităţilor de la nivel ministerial, confiscarea tuturor aparatelor radio, raţionalizarea şi îngrădirea accesului la alimentele de primă necesitate, interdicţia de a angaja personal creştin sau de a intra în contact cu ţăranii veniţi la oraş etc. În aceste condiţii precare de existenţă şi nesiguranţă,  evreii au avut dorinţa şi sprijinul Centralei Evreilor din România condusă de Wilhelm Filderman, de a înfiinţa în 1942 o clasă de învăţământ primar în clădirea sinagogii din oraş, au întemeiat şi susţinut o cantină socială, au sprijinit cu bani pe acei evrei mai săraci, în timp ce unii evrei au încercat să-şi câştige existenţa practicând comerţul ambulant pe străzile oraşului, deşi această practică era interzisă. Se poate afirma că birocraţia şi corupţia administraţiei statului au fost factorii atenuanţi care au înlesnit uneori derogări temporare şi izolate de la aplicarea legislaţiei antisemite.
Sursa: blog istorie locala