Un interviu cvasi-inedit
Iar scrii, Octav Pîrvulescu?
- Iar.
De ce?
- Scrisul e respirația mea. Nevoia mea de aer. De certitudine.
Crezi în scrisul tău?
- Dacă n-aș crede, n-aș scrie. Scriind, mă citesc în fiecare zi până la izvoare, până unde încep să văd, să simt, să devin conștiință și îndrăzneală.
Dacă ai încerca să te definești, ce-ai spune despre tine?
- Că sunt asemenea unui fir de iarbă. Fragil până la neliniște și încrezător până la primejdie, râvnind permanent un sol sănătos și un soare prielnic.
Ai fost vreodată trist?
- Deseori. Mă întristez pentru un vers care nu-mi iese cum trebuie. Pentru o stea care pălește timpuriu, pentru o prietenie care trădează, pentru o dragoste vânând interesul. Pare paradoxal, dar tristețea mi-e necesară, mă purifică până la sânge, ca o ploaie spălând aerul de căldură. Bucuria permanentă m-ar sărăci, m-ar uniformiza până la uscare.
Ai putea face lumea mai bună?
- Nu știu. Nu mi-am pus niciodată întrebarea. Cred însă că scrisul trebuie să fie, înainte de toate, un contract pe viață cu generozitatea și curajul. Timpul nostru nu e un spațiu al lenei și al plictisului, ci o combustie consecventă de efort și inteligență. Ca să avem un viitor însorit trebuie să ne păstrăm un prezent viguros, să-l asanăm moral, ferindu-l de noroi, de pacturi insalubre cu răul.
Ce urăști mai mult?
- Lașitatea, dezertarea de la responsabilitate și demnitate. Prefer să fiu fulger, chiar dacă mă consum într-o clipă, decât râmă, târându-mă veninos o viață. Nu poți fi om dacă nu te bați pentru adevăr, dacă nu vezi în triumful lui o victorie a puterii de a rămâne drept și tare.
Ce ai dori să fie poezia?
- O primăvară a sentimentelor. O proclamație a luminii și a purității.
Citește și Bolnav, Gheorghe Dinică rătăcea drumul spre casă
Interviul cu poetul Octav Pîrvulescu a fost publicat în volumașul (16 pagini, format mic) „Oameni pentru toate anotimpurile”, editat la 28 mai 1980 de către Centrul de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă Argeș. Este un interviu uitat, necunoscut, nesemnat (probabil Corneliu Lambă), volumul în cauză având un circuit închis, neintrând în librării.
Ziarist la începuturile sale, Octav Pîrvulescu (1931-1989) a fost unul dintre cei mai autentici și importanți poeți piteșteni, îndrumând cu o generozitate rar întâlnită generații întregi de tineri literați. A fost nedreptățit, în ierarhiile literare, atât în timpul vieții, cât și după moarte.
I s-a publicat, postum, volumul de versuri „Rugă târzie” (2002). Lipsește din „Dicționarul subiectiv de literatură Argeș”, al lui Sergiu I. Nicolaescu, dar și din „Enciclopedia Argeșului și Muscelului ”, sub redacția lui Petre Popa, trăind doar în amintirea celor care l-au cunoscut și care încă mai sunt (tot mai puțini). Motivul acestora? „Papa Octav” nu a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost delăsător, da. El, mentorul.
Să-l lăsăm să existe măcar în paginile „Jurnalului de Argeș”.
Citește și Poetul Mihai „Miguel” Gane trăieşte din scris
Citește și Semnal editorial. „Ferma Guşterilor” („Reconstituirea”)
0 Comentarii