În ziua de 6 iulie 1971, Comitetul Executiv al CC al PCR a adoptat şi a dat publicităţii faimoasele Teze din iulie, prezentate într-un discurs al lui Nicolae Ceauşescu.
Vădit inspirate din vizitele acestuia în China şi Coreea de Nord, „Propunerile” au marcat sfârşitul perioadei de relativă liberalizare şi începutul instalării treptate a unui regim neostalinist în România.
Tezele din iulie este un nume care de obicei este atribuit unui discurs pe care dictatorul român Nicolae Ceaușescul-a adresat în fața Comitetului Executiv al Partidului Comunist Român (PCR), pe data de 6 iulie 1971. Numele său complet era Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii. Tezele cuprindeau 17 "propuneri", care urmau a fi dezbătute într-o plenară C.C. al P.C.R. din toamna aceluiași an.
Acest discurs oarecum Maoist a marcat începerea unei „mini Revoluții Culturale” în România Comunistă, lansând o ofensivă Neo-Stalinistă împotriva autonomiei culturale, o întoarcere la conducerea strictă a realismului socialist și atacuri asupra intelectualilor necorespunzători. Era cerută o conformare strictă, ideologică în științele umane și sociale. Competența și estetica urmau să fie înlocuite de ideologie; profesioniștii din anumite domenii urmau să fie înlocuiți de agitatori, iar cultura urma din nou să devină un instrument al propagandei politico-ideologice.
Citește și:
- Curentul se scumpește din nou de la 1 august. Care sunt noile tarife
- Ministerul Sănătății lansează un formular online pentru reclamații privind mâncarea din spitale
- Alina Gorghiu: „Mă voi bate pentru ca regiunea noastră să își primească șansa la dezvoltare”
În ultima versiune din noiembrie 1971, publicate ca un document oficial al PCR, tezele aveau titlul: Expunere cu privire la programul PCR pentru îmbunătățirea activității ideologice, ridicarea nivelului general al cunoașterii și educația socialistă a maselor, pentru așezarea relațiilor din societatea noastră pe baza principiilor eticii și echității socialiste și comuniste
Îmbunătățirea relațiilor dintre Statele Unite și conducătorul blocului comunist din timpul Războiului Rece, a avut un impact asupra vieții cetățenilor. O fabrică Pepsi-Cola s-a deschis la Constanța în anul 1967, produsele sale fiind promovate prin reclame de tip american. Sloganul „Pepsi, putere și energie” apărea foarte des în ziare, chiar dacă cu câțiva ani în urmă nici nu menționa produse din vest. Coca-Cola nu era produsă pe plan intern, dar putea fi găsită în baruri și „shop-uri”, magazine cu clientelă restrânsă unde produse din vest puteau fi cumpărate cu valută liber convertibilă. În anul 1968, s-a deschis primul bar studențesc în București; un scriitor de la Viața Studențească l-a descris „mese joase, lumină discretă, gumă de mestecat și țigări, Pepsi și Coca-Cola, jocuri electronice, biliard... plus câteva ore de discuții interesante. Iată de ce barul apare ca un răspuns la nevoia naturală de a comunica, pentru a face schimb de idei și opinii discordante... intr-o atmosferă relaxată”.[17] Arta modernă americană, criticată dur în timpul realismului socialist, a început să primească note favorabile, după cum se vede în timpul unei expoziții („Pictură americană din 1945”), care s-a deschis în anul 1969, conținând lucrări ale unor artiști precum Jackson Pollock, Robert Rauschenberg și James Rosenquist. Chiar și guvernul american a fost lăudat: a urmat la scurt timp turneul mondial al lui Richard Nixon, iar aterizarea pe lună, care a apărut în publicitate, a fost difuzată în direct (în Europa de Est, doar în Iugoslavia s-a mai întâmplat asta), și a prilejuit salutări calde din partea lui Ceaușescu către Nixon și poporul american. Probabil apogeul relațiilor dintre America și România, din perioada comunistă a venit luna următoare, când zeci de mii de bucureșteni entuziasmați i-au urat bun-venit lui Nixon, care a devenit primul președinte american care a vizitat o țară din blocul de est.
După 30 de ani, Sorin Preda, care a venit în București la vârsta de 18 ani din Bacău, scrie în legătură cu scena culturală:
„Inexplicabil și în mare parte miraculos, în jurul anului 1970, timpul a încetinit dintr-o dată. Obosită, istoria a lăsat oamenii în pace pentru câțiva ani, uitând de acuzări și furia muncitorilor, de suspiciune și amintiri urâte. Era momentul artiștilor — inclusiv cei care tocmai ieșiseră din închisoare. Era momentul dezghețului. Când se juca piesa Leonce și Lena, Teatrul Bulandra era umplut până la refuz cu oameni care vin pentru a-i aclama în picioare pe Ciulei, Pintilie, Irina Petrescu și Caramitru. Marii noștri artiști plastici — Maitec, Apostu și Baba, deschideau câte o expoziție nouă aproape în fiecare lună. Ateneul și Opera vindeau până și ultimul bilet, în timp ce în biblioteci, lucrările lui Eliade, Noica, Preda, Breban, Țoiu sau Nichita Stănescu erau vândute la negru, având o audiență largă.
În anii 1970, viața în București a început să se întindă până la miezul nopții. După un concert sau spectacol, oamenii mergeau la o plimbare de recreere. Restaurantele elegante din centru erau pline de artiști și femei frumoase. Cei mai cunoscuți artiști și jurnaliști cinau la Capșa și Restaurantul Berlin, iar Mignon, primul restaurant privat a fost deschis, fiind în proprietatea fraților Chivu. Acolo puteai găsi cele mai proaspete fructe de mare, aduse chiar în acea zi din Paris cu avionul. Orașul își adula artiștii, privindu-l pe Nichita ca pe un prinț rebel, iar pe Marin Preda ca pe un patriarh. Lumina strălucea pe străzi, existând chiar și câteva reclame cu neon, de tip american. Nimeni nu se grăbea. Era timp pentru tot - pentru cărți și filme, pentru glume politice și pentru un pahar de vin bun. Pentru un moment, Bucureștiul și-a recăpătat normalitatea de după război. Un an mai târziu, Tezele din iulie vor trasa o linie invizibilă deasupra oamenilor, peste nopțile albe din București, peste toate plăcerile noastre mici și nevinovate. O rafală de vânt ca de gheață a marcat groaznica iarnă ideologică care va urma în curând. În neîncredere și naivitate, oamenii continuau să iasă, să umple teatrele și sălile de spectacol, în timp ce se pregătea plecarea definitivă din țară a lui Ciulei, Pintilie și Andrei Șerban. Nici măcar atunci când restaurantul Mignon a fost închis, iar felinarele din centru au dispărut unul câte unul, oamenii nu au încetat să spere. Este ca și cum nimeni nu voia să creadă că totul se putea termina atât de repede, într-o întoarcere absurdă și nedreaptă a istoriei
Rezultatul acestei orientări a însemnat începutul sfârșitului, mai ales în anii ’80 ai secolului XX, o izolare crescândă a culturii şi ştiinţei româneşti faţă de evoluţiile internaţionale.
0 Comentarii