Am dorit să vă fac părtași asupra conceptelor privind problemele agrar-agricole pe care le-am propus, după 1989, tuturor administrațiilor care s-au perindat la conducerea țării, fără a fi auzit. Rezultatele „mersului de la sine” fără nicio strategie fundamentată, cu deosebire după integrarea în UE, le trăim cu toții, exprimate sintetic într-un consum național, agroalimentar de 70-80% din import!
M-am grăbit și va trebui să mai aștept pentru a vedea cum se așează lucrurile; suntem într-o perioadă de „reparații”, de „tăieri”, ori propunerile mele se referă la „zidiri”, la construcție; deocamdată constatăm că la agricultură funcționează tot fostul ministru?!
Dacă îi voi trimite o documentație dlui Președinte Nicușor Dan, privitoare la aspectele majore ale agriculturii românești, în derivă (…anticipez, fără piață funciară, fără credit agricol specializat – în schimb, cu dorința de promovare a unei anacronice Legi a Arendei și a Comasării?!), mi-este teamă de un răspuns semnat de consilierul de stat Pișcoiu, același care cu 12 ani în urmă, în primul mandat al dlui Iohannis, m-a înștiințat că a „îndrumat”petiția (?) mea către Ministerul Agriculturii. Din presa recentă constat că dl Pișcoiu este menținut între consilierii dlui Dan! Păcat, cam prea pereni „îndrumătorii”de hârtii!
Până la așezarea lucrurilor în administrație, când alături de „reparații” vor începe și „construcții”, de dorit – raționale, vă propun în explicarea titlului „pastilei”, o incursiune în existența țărănimii noastre, aflate spre final, de care nu mă dezic, constituindu-mă, probabil, printre ultimii țiitori de coarnele plugului, tras de boii Păunel (de heis!) și Bujor (de cea!), prăsiți de vaca Floarea, care ne asigura laptele celor 8 frați, în gospodăria țăranului școlit, Ion D. Isac, posesor a 7,5 ha pământ.
„Istorica Lege agrară Cuza, 1864, elaborată după îndelungata istorie a formelor de viață răzești și iobage, intervine în plină clăcășie, epocă în care clăcașii nu cereau pământ, care se găsea din belșug. Ei voiau ceva mai mult, după cum afirma Kogălniceanu, solicitau libertatea muncii și desființarea clăcii. Zilele de clacă, sporirea permanentă a acestora (solicitarea exportului de cereale spre vest, după Adrianopol o cerea) devenise de nesuportat, mai ales că țăranii nu erau deprinși cu munca agricolă, fiind abia ieșiți din regimul pastoral. Țăranul român, clăcaș, pentru prima dată a devenit proprietar al unei bucăți de pământ cu acte oficiale: 400.000 familii, în funcție de inventarul viu, au fost împărțite în 3 categorii: fruntași cu 4 boi și o vacă au primit 11 pogoane (5,5 ha); mijlocași, cu 2 boi și o vacă – 7 pogoane și 19 prăjini (3,6 ha); pălmașii, cei ce îngrijeau numai o vacă – 4 pogoane și 15 prăjini (2,6 ha). Alții, cca 60.000 țărani au primit teren pentru casă și grădină. Menționăm că majoritatea terenurilor atribuite aveau proveniența în secularizarea averilor mănăstirești (care dețineau 1/4 din terenul arabil al țării), pe baza cărora s-au constiuit Domeniile Statului.
Reformele de împropietărire au continuat, cea din 1889 nesemnificativă ca proporții, urmată de legiuirile de după 1907, continuate de demersurile lui I.C Brătianu din 1913, revizuirea Constituției din 1917, Decretul de expropriere din 1918. A urmat cea mai consistentă reformă, legiferată în 1921, prin care 6 mil. hectare de pământ au fost atribuite la 3.850.000 proprietari. Din nefericire, evoluția structurii proprietății agrare, la noi, s-a realizat printr-o succesiune de legi agrare, administrative, care au avut îndeosebi caracterul de -dreptate socială-venind în întâmpinarea „setei de pământ”(ca unic mijloc de viețuire) a țăranului român, devenit proprietar, a trăit în sărăcie, strâmtorat de insuficiența parcelei care se diminua permanent datorită succesiuni către „însurăței”. Prin 1924-1925, o acțiune parlamentară căuta soluții pentru limitarea pulverizării, între altele „testamentarea” proprietății către un singur urmaș, sau chiar adoptarea succesiunii, după dreptul anglican. Ionescu Șișești, în 1937-1939 a reușit, pentru crearea unei proprietăți mijlocii, o lege a preemțiunii și o bancă ce asigura credite cu dobândă 2% pentru cumpărarea de pământ. După 1944, începând cu decretul 83/1949 și 115/1959, a demarat procesul de socializare forțată a agriculturii, finalizată, după un secol de proprietate privată (începută în 1864), cu consfințirea, în 1962, a colectivizării agriculturii. Ediția următoare – „arendatorul”, după 1989.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Un gând. Elocvenţa tăcerii
Citește și Pastila de frumos. Un fermier pomicol dâmboviţean
0 Comentarii