Ca fotbalist, Constantin Stancu se poate lăuda cu cele 447 de jocuri disputate în tricoul formației FC Argeș. A fost om de bază în echipa care a cucerit titlul național în anul 1979. A fost internaţional de tineret, olimpic, a debutat şi la prima reprezentativă, sub bagheta lui Mircea Lucescu. Un fotbalist excepțional, un om care și-a respectat dintotdeauna adversarii.
„În sport, perseverența este cheia succesului”
Domnule Stancu, urmăriți meciurile echipei FC Argeș? Mergeți pe stadion?
– Normal. Am fost, sunt și voi rămâne alături de echipa mea de suflet, FC Argeș, la bine și la greu. Am încredere în conducerea actuală și în lotul de jucători, îmi doresc din tot sufletul să promoveze. Se spune că perseverenţa este răbdare concentrată. Important este ca jucătorii să aibă încredere în ei, să urmeze sfaturile antrenorilor și să fie mândri că îmbracă tricoul echipei FC Argeș. Să nu se dea bătuți. În sport, perseverența este cheia succesului.
Ați fost un nume cu greutate în angrenajul echipei FC Argeș, ați obținut titlul în sezonul 1978-1979. Cum a început cariera de fotbalist?
– Aveam 9 ani și eram elev la Școala Nr. 11 din Pitești, actuala „Mihai Eminescu”. Mi-a plăcut dintotdeauna să joc fotbal și m-am dedicat total acestui sport. Eram jucător în echipa școlii, antrenor fiind renumitul Mihai Georgescu, un nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Atunci se organizau meciuri între școli, iar părintele fotbalului argeșean, Leonte Ianovschi, venea la jocuri și îi alegea pe cei mai buni, pe care-i lua la FC Argeș. La 10 ani am ajuns la clubul din Trivale și de acolo a început totul. Nea Lenci m-a învățat de toate, m-a învățat fotbal, dar mi-a dat și lecții despre viață, era ca un al doilea tată pentru fotbaliștii pe care-i pregătea. La început, am jucat fundaș dreapta, apoi am evoluat ca mijlocaș central, apoi am fost introdus pe postul de fundaș central, care m-a consacrat.
Am debutat ca mijlocaș, în 1976, într-un meci disputat în deplasare, la Iași, cu Florin Halagian la timonă. Ca libero, am jucat într-un meci cu Corvinul Hunedoara, unde antrenor-jucător era Mircea Lucescu, actualul selecționer al echipei naționale. Am jucat bine și de atunci nu am mai ieșit din echipă. Un amănunt cu care mă mândresc îl constituie faptul că în toată cariera mea de jucător nu am primit nici măcar un cartonaș roșu.
Aveți un regret?
– Am două regrete. Mă doare că FC Argeș nu mai evoluează în primul eșalon, dar și faptul că CS Mioveni se află într-o situație critică. Este păcat. Fotbalul argeșean nu trebuie să moară.
O calitate și un defect…
– Nu mă dau bătut niciodată, sunt perseverent. De fapt, perseverența trebuie să fie cea mai importantă calitate a fiecărui om, nu numai a mea. În orice domeniu de activitate, cel care se încăpățânează să meargă mai departe, atunci când e la pământ și nu vede luminița de la capătul tunelului, este acela care face imposibilul „posibil”.
Citește și Dincolo de gazon. Viorel Moiceanu, la ceasul amintirilor
„Mișcarea înseamnă viață, sportul înseamnă sănătate”
Din păcate, tot mai mulți copii refuză să facă mișcare, preferând să-și petreacă timpul în fața calculatorului. Ce părere aveți despre acest aspect?
– Mișcarea înseamnă viață, sportul înseamnă sănătate. Toți trebuie să fie conștienți de acest lucru. Sportul îmbunătățește funcțiile plămânilor, rinichilor și sistemului nervos, menține sănătatea inimii. Copiii și adulții trebuie să se miște. Am un nepot, Ștefan David, în vârstă de 11 ani, și mereu i-am spus cât de bine este să facă mișcare. Joacă și el fotbal, pe postul bunicului, este fundaș central, la Aripi Pitești. Sunt mândru de el, este foarte serios.
Suteți un bunic exigent?
– Nici vorbă, nu-i refuz nimic nepotului. Face din mine ceea ce vrea. Îl iubesc enorm. Nici ca tată nu am fost dur, Ciprian, fiul meu, poate să confirme. Ne-am înțeles din priviri, a fost un băiat foarte ascultător.
Cum v-ați cunoscut soția?
– Eu și Carmen, soția mea, avem 47 de ani de căsnicie. Ne știm de 50 de ani și ne-am cunoscut prin intermediul lui Andrei Speriatu, fostul mare portar al echipei FC Argeș. El și soția mea erau la același liceu… A fost dragoste la prima vedere, ne-am văzut, ne-am plăcut, iar peste ani ne-am căsătorit. Soția mi-a fost alături tot timpul, m-a înțeles perfect. Când eram jucător, stăteam mult în cantonament.
Florin Halagian era adeptul cantonamentelor lungi, ne ținea și câte o săptămână, în funcție de jocurile pe care le aveam de disputat. Soția mea a fost foarte răbdătoare, nu mi-a reproșat niciodată că nu prea stau acasă. Mi-a oferit tot confortul de care are nevoie un jucător profesionist și nu pot decât să-i mulțumesc. Am alături cea mai răbdătoare și cea mai blândă soție.
Ce amintire vă vine acum în minte legată de FC Argeș?
– Nu voi uita niciodată căldura cu care ne-au așteptat suporterii după câștigarea titlului. Am jucat acel meci memorabil cu Dinamo, în Ștefan cel Mare, nimeni nu se aștepta să-i batem, cărțile erau deja făcute, dar Dumnezeu a făcut dreptate. Am dovedit că suntem mai buni și am câștigat titlul. Când am ajuns în Pitești, tot centrul orașului era plin, oamenii veniseră să ne întâmpine, iar noi aveam lacrimi în ochi. Lacrimi de emoție, de fericire…. A fost o atmosferă de nedescris, ceva de vis.
Acest gen de amintiri ne fac să tresărim deseori, ne picură în suflet nostalgie și ne fac să lăcrimăm. Am trăit vremuri frumoase, atunci se juca un fotbal mult mai dur decât acum, ne dădeam viața pe teren. Jucam cu sufletul, voiam să arătăm lumii de ce suntem capabili. Veneau la jocurile noastre zeci de mii de spectatori, era o atmosferă care te motiva și te ambiționa să dai totul pe teren.
Ați fost un elev silitor? Ce materii vă plăceau la școală?
– Recunosc, nu am fost un elev silitor, dar nu am neglijat școala. Am ascultat sfatul tatălui meu, care mi-a spus: „Joci fotbal, îți înțeleg pasiunea, te susțin, dar te rog să nu uiți de școală!”. Și n-am uitat de carte, le-am făcut pe amândouă. Mi-a plăcut istoria și am învățat de drag această disciplină, eram fascinat de povești, voiam să aflu cât mai multe despre trecutul nostru, despre strămoșii noștri. Am terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport.
Apropo de sfaturi, ați lucrat cu mulți antrenori. Vă rog să-mi spuneți un sfat pe care vi l-a dat domnul Florin Halagian și de care ați ținut cont.
– Am primit sfaturi utile de la toți antrenorii pe care i-am avut, toate m-au ajutat în viață și în carieră. Maestrul Halagian ne spunea să luptăm până la capăt, pentru că meciul se termină atunci când fluieră arbitrul.
0 Comentarii