Vasile-Vladimir Trandafilov s-a născut la 1 decembrie 1911, în comuna Avdarma, raionul Tighina, al fostei URSS, din părinţii evlavioşi şi cinstitori de Dumnezeu Alexei şi Paraschiva Trandafilov. La botez a primit numele de Vasile, iar la tunderea în cinul monahal, din 5 aprilie 1936, la Mănăstirea „Mitropolitul Gurie”, aflată în apropierea localităţii de obârşie, i-a fost adăugat numele de Vladimir. Tot la această mănăstire a fost hirotonit ierodiacon, în ziua de 24 aprilie 1937. La 1 iunie 1950, ierodiaconul Vladimir Trandafir a fost închinoviat la Mănăstirea Negru-Vodă din Câmpulung Muscel.
Închinoviat la Mănăstirea Negru-Vodă din Câmpulung Muscel
Venirea lui din Basarabia s-a întâmplat în timpul schimbărilor politice şi sociale ale vremii, când mulţi români de dincolo de Prut, refugiindu-se în localităţi din România, s-au ascuns de furia comunistă şi de opresiunile venite de la Moscova. Odată cu venirea în România, şi-a schimbat numele de familie în Trandafir. Începând cu data de 1 decembrie 1940, ierodiaconul Vladimir Trandafir figurează ca angajat al Catedralei episcopale din Constanţa pe postul de canonarh. Un document al Centrului eparhial consemnează schimbarea funcţiei (şi implicit a salarizării), fiind angajat ca ierodiacon pe seama Catedralei episcopale, începând cu data de 1 decembrie 1942. În paralel cu responsabilităţile de la catedrală, tânărul ierodiacon a urmat şi cursurile Şcolii de cântăreţi din Constanţa, pe care le-a absolvit cu rezultate merituoase în sesiunea din octombrie 1945, cu media generală 9,25. Diploma semnată de episcopul Chesarie Păunescu confirmă calificarea de cântăreţ bisericesc a ierodiaconului Vladimir. În perioada 1 aprilie 1949 - 1 aprilie 1950, părintele Vladimir a fost angajat ca administrator la Centrul eparhial Constanţa. Începând cu data de 1 iunie 1950, ierodiaconul Vladimir Trandafir a fost închinoviat la Mănăstirea Negru-Vodă din Câmpulung Muscel (devenită ulterior parohie), fiind înscris în schema de salarizare până la 31 mai 1951. De la 18 aprilie 1952 a vieţuit în aceeaşi mănăstire, nefiind însă remunerat prin contribuţie de la stat.
Citește și Povestea lui Cidu
Pensionarea înainte de termen
A fost angajat apoi ca îngrijitor şi canonarh al Catedralei patriarhale din Bucureşti. De la 1 august 1955 figurează ca diacon-slujitor, iar de la 1 iunie 1961 şi până la 5 mai 1976, cântăreţ pe seama Catedralei patriarhale. Situaţia financiară precară l-a determinat pe apreciatul psalt al Sfintei Patriarhii să solicite, în iulie 1974, pensionarea înainte de termen, în virtutea unui certificat medical pe care l-a depus la Serviciul de contabilitate al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Trebuie menţionat faptul că acesta nu mai locuia la Căminul monahal al Catedralei patriarhale, ci într-o modestă locuinţă în Bucureşti. Părintele intenţiona ca pe lângă pensia pe care ar fi primit-o de la stat să-şi completeze veniturile prin remuneraţia primită de la catedrală pentru activităţile liturgice, pe care ar fi dorit să le continue. Cererea sa a fost aprobată, cu greu, doi ani mai târziu, întrucât legile vremii stabileau vârsta de pensionare pentru clerici la 70 de ani, părintele neavând decât 64 de ani în acel moment. Însă bunele referinţe ale exarhului de atunci, arhimandritul Paulin Lecca, şi ale eclesiarhului catedralei, arhimandritul Justinian Dalea, precum şi smerenia susţinută de ostenelile monahale au determinat aprobarea dosarului de pensionare al părintelui Vladimir Trandafir.
A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Samurcăşeşti-Ciorogârla
Amintirea arhidiaconului Vladimir Trandafir a rămas neştearsă pentru cei care l-au cunoscut, l-au ascultat şi l-au preţuit pentru calităţile sale vocale şi sufleteşti de excepţie, pentru că, urmând cuvintelor scripturistice, nu se cădea a ţine lumina sub obroc şi nici a îngropa talantul. Numele părintelui este amintit cu veneraţie şi nostalgie în cercurile tot mai rare de persoane care l-au cunoscut şi care s-au desfătat în trecute vremuri de cântările frumoase pe care le interpreta cu mult profesionalism şi aleasă ţinută, care îşi fac simţit ecoul până în zilele noastre prin elogiile şi amintirile celor apropiaţi. A trecut la cele veşnice în anul 1996, la 6 mai (a doua zi de Paşti) şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Samurcăşeşti-Ciorogârla, unde-şi pregătise din vreme mormântul. În anul 2012, stareţa mănăstirii, stavrofora Lucia Bostan, i-a refăcut monumentul funerar, împodobindu-l cu bună-cuviinţă. Arhidiaconul Vladimir Trandafir reprezintă un model de smerenie şi slujire jertfelnică. Refugiat, aflat printre străini toată viaţa, cu frica urmăritorilor şi a oamenilor răi, părintele Vladimir şi-a pus darurile primite de la Dumnezeu exclusiv în slujba Bisericii. A peregrinat prin multe locuri din ţară în căutarea liniştii. Era un monah devotat misiunii sacerdotale şi al slujirii fără încetare, cu timp şi fără timp, după spusa apostolului. Anii petrecuţi la Catedrala patriarhală i-a închinat cântării bisericeşti pe care a ridicat-o la nivelul unei adevărate arte. Smerit şi îndurând multe nedreptăţi, a cântat mai ales la strană şi a slujit alteori, vreme de peste 40 de ani.
Cânta la strana stângă şi toţi cei din catedrală remarcau frumuseţea glasului şi măiestria interpretărilor. La vremea pensiei a locuit într-o modestă garsonieră, dar venea la slujbe, fie la catedrală, fie la unele biserici ale Capitalei. Cei care l-au cunoscut mărturisesc că era un om de o rară modestie şi bunătate, în preajma căruia doreai să mai rămâi, măcar pentru câteva momente, pentru a te întâlni cu adevărata omenie. Arhidiaconul Vladimir Trandafir a fost o autentică valoare a cântării bisericeşti şi a îndelungatei slujiri în smerenie multă, cu adevărat monahală.
Sursa: www.ziarullumina.ro
Citește și Semnal editorial. „Singuri”, de Gabriel Cazan
0 Comentarii