În această pagină, căutăm să găsim un echilibru just între cititorii obișnuiți și cei cu pretenții, știind că doar oamenii cu o anumită cultură vor citi ceea ce scriem, iar alții vor sări la… Sport. Dar rolul unui jurnalist nu este să se coboare cât mai jos, pentru Nea Gogu de la Cuca Măcăii, ci să tragă, după sine, cititorul. Este ceea ce vom face mai jos, cu precizarea că știri despre Constantin Fântâneru (1 ianuarie 1907, Budișteni, Argeș – 21 martie 1975, Spitalul Ștefănești, Argeș) am mai prezentat aici. Am scris că e mare scriitor, poate cel mai mare dat de Argeș (mai sunt, comparabili, Tudor Mușatescu și Tudor Teororescu-Braniște), dar nu am intrat în substanța primului său volum, „Interior”, care îl propulsează în marea literatură, fără a mai pomeni de alte cărți ale sale. Nu am demonstrat de ce e mare și tocmai de aceea, la granița jurnalismului cu istoria literară, o vom face mai jos.
„Tânăra generație” promovează curentul numit „trăirism”
Perioada interbelică se remarcă, în plan literar, printr-o bogată producție de romane psihologice. Această perioadă este marcată literar de opera unor scriitori ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Mircea Eliade, ale căror romane au fost imediat validate artistic de critica estetică, dar, pe lângă aceștia, mai sunt și alți scriitori valoroși despre care s-a vorbit insuficient în epocă și mai târziu, cum sunt M. Blecher și Constantin Fântâneru. Paradigma literară a fost schimbată în anii `30 de către „tânăra generație” de scriitori, precum Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Dan Botta, Eugen Ionescu.
„Tânăra generație” promovează, prin operele sale, curentul numit „trăirism”. Cuvântul a fost utilizat inițial cu o conotație peiorativă de criticul Șerban Cioculescu, care a tradus din limba germană termenul „Lebensphilosophie”, „trăirism” regăsit la discipolii filosofului Nae Ionescu, acesta din urmă susținând întâietatea trăirii asupra rațiunii. Vladimir Streinu le zice „tremurici”, într-un articol din „Kalende” (1943).
Citește și Mănăstirea Glavacioc are un nou stareţ, după decesul lui Casian Creţu
Tema marginalității și tema identității
Constantin Fântâneru, omul, are și el caracteristicile unui personaj de roman existențialist. „Era cel mai îmbufnat dintre noi”, își amintea Eugen Ionescu, fost coleg de liceu la „Sfântul Sava”, figura lui „era nenatural încruntată, aspră, persecutată, nedreptățită”. Mărturia marelui său prieten este importantă și în privința genezei romanului „Interior”: „De când a terminat liceul, a scris un număr indeterminabil de romane pe care ni le-a citit, fratelui Arșavir Acterian și mie. Amândurora ne păreau proaste (…). Avea obiceiul să ne invite uneori, să ne ofere vin și alimente, și să-și citească operele unor oameni care, închizând ochii sub pretextul că se concentrează, puteau, fără figuri de stil, să doarmă liniștit. Așa am «ascultat» în, mi se pare, iarna trecută romanul «Interior», care se numea atunci «Margini» sau «Margini de oraș» sau «Eu și orașul» sau «Apropiatul» sau «Cum eram, tot mă iubeam.»
Aceste precizări din cronica lui Eugen Ionescu de la apariția romanului (1932) privind titlurile anterioare au oferit și oferă mai multe „chei de lectură”. Titlurile la care a renunțat Margini și Margini de oraș fac trimitere directă la tema marginalității prezentă în roman (provincialul Fântâneru a resimțit-o din plin), iar Eu și orașul arată o poziționare fermă a identității, o raportare directă și supremă a eului la lumea în care a ajuns să trăiască.
Optând pentru „Interior”, Constantin Fântâneru a găsit termenul care să acopere foarte bine subiectivitatea identitară și să pună accentul doar pe aceasta, și nu și pe ceva exterior, „orașul”.
În climatul naeionescian îl regăsim și pe Constantin Fântâneru. Spre deosebire de ceilalți tineri scriitori apropiați organic de filosof, Fântâneru, cel care surprinde în unicul său roman terminat zona de suburbie a societății (marginea), mahalaua bucureșteană, este considerat a fi un prozator marginal. Drept urmare, spre deosebire de operele lui Emil Cioran și Mircea Eliade, care sunt știute la nivel european, romanul lui Fântâneru nu s-a bucurat de atâta recunoaștere. Singurul roman publicat al lui Constantin Fântâneru, ,,Interior”, nu este receptat în vremea sa ca un roman de prim rang și i se reproșează adesea stângăcia stilistică; totuși, Simona Popescu este de părere că „Interior este, la noi, cap de serie al literaturii «bizarei aventuri de a fi om», cum avea să formuleze, memorabil, Blecher peste numai câțiva ani – literatura emoțiilor metafizice (legate de corporalitate), a existenței încorporate scrisului, a «zonei crepusculare», a marginalității și a marginilor.”
Scriitori de romane interbelice în care apare tema mahalalei au totuși meritul de a fi încercat o sincronizare (în termenii lui E. Lovinescu) cu literatura europeană a vremii: „Microromanul «Interior» se înscrie printre primele tentative românești de renovare a genului, pe urmele unor modele europene prestigioase (îndeosebi André Gide), în direcția autenticității.”
Mircea Cărtărescu (iar nu a luat Premiul Nobel pentru literatură!) demonstrează că în acest roman se remarcă semne clare de postmodernitate avant la lettre, motivând în primul rând prin numeroasele pasaje din roman în care este utilizat procedeul intertextualității și prin diversitatea referințelor livrești.
Totuși, nu este vorba despre un existențialism pur, ci doar de o anticipare a acestuia, având în vedere diferența de ani de la data publicării romanului „Interior” (1932) până când existențialismul devine un curent literar de sine stătător (aproximativ 1940).
Citește și „Experimentul Piteşti”, Paul Goma şi reeducarea pe pielea noastră
Citește și Semnal editorial. Făt Frumos din Parlament
0 Comentarii