CALENDAR CREșTIN ORTODOX: Saptămâna Patimilor –Vinerea Mare
Vinerea Mare este ziua în care Iisus a fost răstignit aşa că este zi de post negru. Vinerea Mare mai poartă și numele de Vinerea Seacă iar în această zi nu se face treabă.
Obiceiurile creştinilor spun că în această zi se duc flori la biserica si se trece pe sub masa pentru a avea noroc si sănătate tot restul anului.
Citește și:
În seara de vineri din Săptămâna Patimilor se oficiază Denia Prohodului Domnului, care nu este altceva decât slujba înmormântării Mântuitorului.
Din acest motiv, Vinerea Mare este zi de doliu pentru toți creștinii. Unii țin post negru, drept care se mai numește și Vinerea Seacă.
Sfâșietoarea slujbă a Prohodului este creația Sfântului Teodor Studitul (după alții a Sfântului Ioan Damaschin) și este numită de marele teolog rus Seghei Bulgakov „geniul creației liturgice ortodoxe”.
In Sfânta și Marea Vineri se prăznuiesc sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: lovirile, palmele, batjocurile, piroanele, sulița și înainte de toate Crucea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.
„După ce Domnul a fost vândut de prietenul și ucenicul Lui cu treizeci de arginți, a fost dus mai întâi la Ana arhiereul. Acesta L-a trimis la Caiafa, care L-a scuipat și L-a lovit peste față; și pe când își bătea joc și râdea de El, a auzit spunându-I-se: „Profețește-ne, cine Te-a lovit „.
Acolo au venit și doi martori mincinoși care au mărturisit că Hristos a spus: „Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica”, și că a spus că este Fiul lui Dumnezeu.
Arhiereul și-a rupt hainele neputând suferi așa-numita de el hulă. Când s-a făcut ziuă L-au dus în pretoriu la Pilat, „și ei n-au intrat, spune Scriptura, ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile”.
Răstignirea nu era practicată de evrei. Cu exceptia crucificării a 800 de locuitori ai Ierusalimului de către regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., în Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de către autoritatea romana.
Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbracat de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei, cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse.
Sentinta era pronunțata de catre conducatorul roman al provinciei într-un loc public.
Din Scriptura aflam ca după ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spălându-se pe mâini, rosteste sentința.
Mantuitorul Hristos este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.
Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat cu ajutorul cuielor de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul.
Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical.
In varful acestuia se fixa o scandura pe care era consemnata vina condamnatului, în cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.
Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.
Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat pe Domnul de pe Cruce si l-a ingropat impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.
În țara noastră, textul Prohodului a fost tipărit pentru prima dată pe 6 februarie 1836, de către ieromonahul Macarie, cu binecuvântarea episcopului Chesarie al Buzăului.
A mai fost tipărit în alte două ediții, în 1846 și 1853, de către Anton Pann, însă prima ediție a rămas până astăzi de referință.
Înaintea slujbei Prohodului, în biserici are loc scoaterea Sfântului Epitaf (pânza care înfățișează punerea în mormânt a Domnului) și așezarea sa pe o masă înaltă pe sub care, în vremuri normale, trec credincioșii.
Trecerea semnifică intrarea noastră în mormânt împreună cu Hristos, pentru ca în noaptea Învierii să înviem odată cu El, după cum zice o cântare a slujbei: „Astăzi, mă îngrop împreună cu Tine, Hristoase…”
0 Comentarii