Eram destul de tânăr – nu împlinisem treizeci de ani, când viața și calificarea de ofițer de marină mi-au oferit șansa să umblu pe străzile din Walvis Bay, un oraș-port dintr-o enclavă sud-africană din Namibia, unde flota română de pescuit oceanic avea o bază, cea de la sud de ecuator. La nord de ecuator, tot în Atlantic, flota română mai avea o bază la Nouadhibou, în Mauritania, plus portul Las Palmas, bază pentru reparații și aprovizionare. În virtutea profesiei, am avut posibilitatea să văd și să înțeleg multe locuri și lucruri deosebit de frumoase și interesante din lumea asta, din afara României, într-o perioadă când pentru majoritatea românilor asta însemna un vis, granițele fiind închise.
Eram însoțit atunci de un profesor de istorie, mai în vârstă, care se ambarcase ca simplu marinar, pur și simplu pentru a câștiga mai bine, că salariul de profesor în România era științific calculat în jurul limitei date de strictul necesar vieții. Ca și salariul de medic, sau de mecanic auto… de fapt ca toate salariile din acea vreme, care se completau permanent cu celebrul pachet de Kent.
În preumblările noastre îmi amintesc cum la un moment dat am ajuns pe lângă cimitirul din localitate, care pentru noi, ca români, avea un aspect relativ ciudat, în sensul că nu avea gard. Avea o intrare bine marcată, mărginită cu fanoane de balenă și continuată cu o alee centrală frumos pavată, dar gardul lipsea. Ca o paranteză, multe proprietăți din Walvis Bay nu aveau garduri, dar, ca și la cimitir, intrarea în curte era clar delimitată. O altă ciudățenie de care îmi amintesc era că în statul sud-african mersul persoanei în public în stare de ebrietate era faptă penală.
Citește și Pele are locul de veci într-un cimitir cu 14 etaje, cel mai înalt din lume
Ei bine, stimați cititori, mi-au rămas întipărite în minte vorbele profesorului de istorie ocazionate de lipsa totală a gardului la cimitirul din orașul sud-african: „E de admirat înțelepciunea locuitorilor de aici. Oare de ce majoritatea cimitirelor au garduri atât de solide, ca de cetate, când de fapt nimeni nu vrea să forțeze acel gard? Nimeni nu vrea să intre – nimeni nu vrea să iasă!” Iar la noi, la români, nu majoritatea cimitirelor au gard ca de cetate, ci quasi-totalitatea lor.
Și iată că am ajuns la subiectul despre care vreau să vorbesc, anume faptul că principalul cimitir al orașului Pitești, cimitirul Sfântul Gheorghe, are un gard nou, alb, din beton armat, înalt de aproape doi metri. Destul de dificil de forțat, dacă nu chiar imposibil, din afară spre înăuntru, că invers nici nu se pune problema. Un gard, nou, care nu mai lasă nicio posibilitate ca privirea trecătorului să vadă ce e dincolo.
Oare să fie atât de înalt gardul ca să nu se vadă urâțenia mormintelor? Sau să nu se vadă mizeria exagerată din cimitir? Nu, în niciun caz nu este vorba despre așa ceva! Știu asta pentru că gardul vechi, care se cam deteriorase și trebuia înlocuit, era mai mic, astfel încât lăsa să se vadă că locul este destul de curat, iar monumentele funerare sunt ca în toate cimitirele românești, adică unele cu o frumusețe dată de patina timpului, altele cu frumusețea dată de noutate.
Personal, cred că era mai potrivit un gărduleț de aproape un metru, cum este alături, la Cimitirul Eroilor.
Citește și Cu cât a crescut taxa de întreținere a locurilor de veci la cimitirele din Pitești
Este relativ explicabil ,de ce au garduri si porti asa de mari si impunatoare.In Europa in general cimitirele sunt ingradite si ferite privirii pentru confortul estetic al cetatenilor si pentru a nu vedea „viitorul” fiecaruia dintre noi.Este si bine dar si rau.Ar trebui sa vedem liber astfel de locatii pentru ca …poate ne revine in minte ideea ca totusi suntem muritori si nu luam nimic cu noi din ceea ce ne chinuim sa adunam toata viata.Cimitirele la noi sunt in mare parte pestrite cu o diversitate de stiluri arhitectonice si diferente mari de moduri de intretinere.Ca sa nu se vada din afara lucrul acesta,cred ca de aceea se apeleaza la garduri inalte.