Azi chiar de m-aş întoarce…

Cine nu are dorința de a se întoarce măcar o dată pe urma pașilor săi din tinerețe. Eu o fac. Și de mai multe ori. Înțeleg? Nu înțeleg? Important este să mă găsesc pe mine. Să încerc să mă lămuresc. Să retrăiesc acele momente…
Am făcut-o și mai deunăzi. Și nu doar cu gândul. În baston și pe picioarele mele. M-am proptit în poarta clădirii de pe șoseaua Kiseleff nr. 10 din București. Încuiată pentru mine, așa cum povesteam în numărul trecut al acestui ziar.
Când să-i trec pragul în toamna anului 1952, era dată de perete. Venisem de la Timișoara cu o recomandare a cenaclului literar și a Filialei Uniunii Scriitorilor pentru examenul de admitere în Școala de Literatură și Critică Literară, singura de acest fel din țările lagărului socialist, după modelul Institutului Maxim Gorki de la Moscova. Dosarul, cu alte documente, sosise mai înainte. Al meu, ca toate ale celor prezenți, fusese admis. Condiția esențială, originea socială. Fiu de țăran mijlocaș.
Proba de talent fusese confirmată. Dar am încurcat examenul de literatură română, când am spus că romanul Mitrea Cocor este un eșec în creația marelui scriitor Mihail Sadoveanu. Însă, una peste alta, am încropit media de admitere. Nu mi-a fost grijă de cei respinși, care erau foarte mulți, decât de prietenul meu, poetul Anghel Dumbrăveanu, cu care venisem în echipă. Pe ceilalți nu-i cunoșteam. După cum nu am cunoscut pe nimeni dintre cei admiși. Pe Labiș, pe Radu Cosașu, pe Lucian Raicu, pe Ion Grecea aveam să-i aflu peste o lună când a fost desconcentrat ofițerul în rezervă de artilerie grea din forțele armate – nu din MAI, doamne ferește…
Înaintea noastră, trecuseră pe aici Fănuș Neagu, Alexandru Andrițoiu, Ion Lăncrănjan și alții, pe care îi găseam acum autori tipăriți. Eu fusesem prezent din ziua deschiderii școlii, venit de la Găești, dar armata pusese, pentru doi ani, stăpânire pe mine.
Intram dintr-o cazarmă obișnuită, într-una foarte afurisită. Gardul masiv de zid supraînălțat cu plase de sârmă ghimpată, cămin mixt de băieți și fete, cu regim de detenție. Nu puteam ieși în oraș decât încolonați, sub comandă și supraveghere. Nici cei cu familiile domiciliate în oraș nu erau învoiți decât pe termen limitat, în caz de urgență. Și noi, ceilalți, cu bilet de voie, în mod excepțional. În schimb, eram răsplătiți cu mese copioase. Mai ceva decât sportivii de performanță.
Păi nu eram noi viitorii campioni ai literaturii române? Educați, antrenați, instruiți, manipulați, îndoctrinați, pregătiți să devenim armata de ideologi pe frontul literaturii. Acesta era scopul puterii comuniste: să-și creeze cadre pe care să le includă în sistem, ca pe niște piese într-un mecanism. Turnați în tipare, modelați, strunjiți, căliți, inoculați, livrați, trebuia să depășim în valoare întreaga producție literară de până atunci. Visul megaloman era câțiva Eminescu ai proletariatului românesc, dacă nu și mai mulți și mai străluciți…
Deșteptarea la oră fixă. Meditația de dimineață cu bibliografie obligatorie, din cărți impuse, cu lecturi pe pagini numărate, cu notițe și conspecte controlate. Micul dejun, ca la marile restaurante, cu produse de prisos. Cursul de dimineață. Aici mai puteam răsufla și noi. Istoria literaturii române, istoria universală, istoria literaturii ruse… Deși se trăgea pe interpretări ideologice, aveam multe de învățat din operele fundamentale. Dar venea cursul de materialism istoric și de socialism științific, de literatură sovietică, de istoria partidului comunist-bolșevic, în sfârșit de istoria României, care însemna, de fapt, istoria mișcării muncitorești. Nu lipseau lecțiile de educație civică, absolut politizate. Masa de prânz, bogată și asortată, încă un curs după amiază, suplimentul de la ora 16, un seminar sau două, din nou studiu individual controlat, stingerea. Seminarii de creație. Ucenicia în crearea personajelor, neapărat după scheme, negative și pozitive, încăierate în conflicte politice. Ședințe de partid, de UTC, de sindicat, de femei, de dezbateri politice, de analiză a stării de disciplină – cu sancțiuni și eliminări.
Cei care ne supravegheau și ne raportau eram chiar noi. Toți pe toți. Responsabil cu disciplina, cu aprinderea și stingerea luminii, cu rufele de dat la spălat, cu ținuta, bibliografia, controlul conspectelor, vestiarelor, pupitrelor, munca voluntară, sportul, spectacolele, corespondența, colecțiile de ziare, învoirile, participările la acțiuni. Cu dormitoarele, cu sălile de curs și de seminar, cu holurile și scările, chiar un responsabil cu toaletele. Permanenți sau prin rotație. Raportări verbale, pe față sau confidențiale. Sistem diabolic. Nu găseai ungher în care să te ascunzi. Nu găseai loc de intimitate.
De aici a început defecțiunea. Toleranța. Colaborarea. „Tu nu mă vezi pe mine, eu nu te văd pe tine!” Sfidarea disciplinei proletare. Evadările fără bilet de voie. Cititul cărților interzise. Discuții nepermise. Grupări care puteau fi socotite subversive. Relația cu persoane străine. Și manifestări extreme, cum a fost cea a adjunctului secretarului de partid, Mircea Drăgan, care și-a pierdut controlul când studia un dosar. „Așa nu se mai poate,” a strigat. Se pare că luase și ceva la măsea. S-a înfuriat, a aruncat hârtiile, a răsturnat biroul, a spart dulapul cu picioarele, a intrat în dormitoarele fetelor, a spart geamurile, a aruncat pe fereastră perne, saltele, pijamale. Spânzurau prin crengile copacilor sutiene și chiloți de damă. Ședință de condamnare… Dar acest incident era un simptom al rezistenței noastre față de sistemul de educație comunist.
Școala de Literatură și Critică Literară a fost desființată. Experimentul eșuase…

(Prof. Marin Ioniţă)