În noiembrie 1942, aflat în trenul ce-l aducea acasă după o întrevedere cu Hitler, Antonescu face o declarație demnă de cel mai tare ”breaking news”, dacă ar fi să mă exprim după vocabularul presei de astăzi: ”Germania a pierdut războiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu-l pierdem pe al nostru”. Declarația, care a fost dată în preajma catastrofei de la Stalingrad, a scos în evidență și mai mult necesitatea găsirii unei soluții onorabile de ieșire a României din război. În consecință, activitatea pe plan diplomatic de a duce negocieri cu aliații privind încheierea unui armistițiu s-a intensificat. Se pare că însuși Antonescu i-ar fi propus lui Mussolini ieșirea din război concomitent, a României și Italiei. Admiratorii acestuia consideră aceste negocieri un punct forte în dezvinovățirea mareșalului, afirmând că absolut toate s-au dus cu știrea lui, aspect care nu e lipsit de adevăr. De asemenea, aceștia, și în rândul lor se află și istorici de seamă, precum Gheorghe Buzatu sau Florin Constantinescu, afirmă că la 23 august, data loviturii de stat, aceste negocieri erau într-un stadiu avansat și de aici epitetul de ”trădători de țară” care li s-a dat autorilor arestării mareșalului. Vom vedea în continuare, pe măsura posibilităților pe care ni le oferă spațiul avut la dispoziție, cum s-au desfășurat acestea, în ce condiții și ce șanse de reușită au avut.
În mod paradoxal, cei care doreau ieșirea României din război și semnarea unui armistițiu nu erau nici americanii și nici englezii, ci rușii. Analizând problema, vom vedea că totul avea o logică. La 6 iunie 1944 începuse debarcarea din Normandia. Câteva luni mai târziu, mai precis la 25 august, era eliberat Parisul. Începe astfel o cursă contra cronometru: cine ajunge primul la Berlin! Și nu era numai o chestiune de orgoliu sau de strategie militară, o atracție deosebită o reprezentau documentele celor două rachete cu rază lungă de acțiune V1 și V2, dar și alte secrete militare păzite și în zilele noastre cu strășnicie. Se știe că pe baza acestora și a contribuției deosebite a celui care le-a conceput, inginerul Vernher von Braun, care a reușit să se predea aliaților, americanii au conceput și lansat programul spațial ”Apollo”. Rușii nu s-au lăsat mai prejos și, pe baza documentațiilor care au încăput pe mâna lor, și-au conceput programul spațial ”Sputnik”.
Nu mai vorbesc de rachetele balistice intercontinentale. Este lesne de înțeles acum de ce americanii în special erau interesați ca sovieticii să fie reținuți cât mai mult pe linia Carpaților. În consecință, emisarii trimiși să negocieze cu aliații ieșirea României din război s-au confruntat cu o formulă de neacceptat: capitularea necondiționată. Oamenii noștri politici doreau măcar garantarea frontierelor dinaintea ultimatumului sovietic și a Arbitrajului de la Viena, din vara anului 1940.
În aceste condiții, negocierile de la Ankara, Lisabona și chiar cu suveranul pontif au fost sortite din start eșecului. S-a pus astfel un accent deosebit pe tratativele duse de ambasadorul plenipotențiar al României la Stockholm, Frederic Nanu, cu ambasadoarea U.R.S.S., Alexandra Kolontay, care se pare că a avut o frumoasă poveste de dragoste cu atașatul militar român, generalul Titus Gârbea. Dar aceasta este o altă poveste… Pe care cred că cel mai bine o știe părintele Gheorghiță Gârbea de la Biserica ”Sfânta Vineri”, strănepotul acestuia.
Rușii nu doreau să negocieze decât cu Antonescu și puneau condiții mult mai acceptabile: cereau doar să nu se discute problema Basarabiei și a nordului Bucovinei… Varianta unui armistițiu cu România era valabilă doar în situația în care aceștia s-ar fi confruntat cu o rezistență îndelungată pe frontul Iași – Chișinău. Evoluția evenimentelor a scos-o din calcul și din toată povestea asta se pare că doar generalul Titus Gârbea s-a ales cu o serie de amintiri plăcute… Povestea cu plecarea lui Neagu Djuvara în dimineața zilei de 23 august la Stockholm ca trimis special al mareșalului să semneze armistițiul cu rușii i-ar fi făcut pe cei doi să se distreze pe cinste între două partide de amor. Cât privește problema trădării, o vom trata pe larg în episodul următor și, vă asigur, veți avea o mare surpriză.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Mareşalul Antonescu. Ultima redută – operațiunea Iași-Chișinău (IX)
0 Comentarii